Pariu la nervi

În iarna lui 2006 am avut o dispută prietenească cu un alt chibiţ. Subiectul era "fotbalul american". În ghilimele, fiindcă e joc de cuvinte: adică fotbalul european (soccer) în America. Interlocutorii (doi la număr) m-au enervat cu condescendenţa lor, care nu mai e de actualitate: care va-să-zică americanii nu ştiu fotbal. Propoziţia a fost adevărată până de curând, dar nu mai este valabilă. Bineînţeles, mi-au dat cu tifla. Dar fără alte argumente decât cele fumate şi obosite. Realitatea e că n-aveau de unde să aibă pulsul revoluţiei care câştigă teren de partea asta de ocean. Controversa s-a încheiat cu un pariu: eu am zis că n-o să le vină să creadă când americanii vor deveni curând o forţă în fotbal, ba chiar m-am hazardat să susţin că vor câştiga Campionatul Mondial înaintea Spaniei. Ei bineînţeles au zis că-s dus cu pluta.

Acum e drept că mi-am ales Spania cam riscant. Am căzut şi eu în păcatul de a generaliza (ca inducţia matematică a inginerilor): spaniolii au reputaţia că sunt talentaţi cu carul dar găsesc de fiecare dată o cale să piardă când te aştepţi mai puţin. Între timp, Spania a scăpat de maimuţa din spinare şi a câştigat europenele. Ba chiar a ajuns #1 în clasamentul FIFA: cea mai bună echipă din lume. Asta nu înseamnă ca am pierdut pariul, fiindcă Spania încă n-a câştigat Mondialele. Dar într-un fel am pierdut simbolic, fiindcă s-au scuturat de noţiunea de eterni loser-i. Oricum, pariul e în picioare şi ieri am făcut şi eu un pas mare înainte: SUA a bătut Spania la Cupa Intercontinentală, echipa nr.1 în lume, neînvinsă de 35 de meciuri (mai avea nevoie de unul singur pentru a bate recordul Braziliei).

Să mă întorc la dedesubturile pariului. Adică pe ce m-am bazat să mă hazardez la aşa un pariu riscant. Nu e doar încăpăţânare prostească. Am avut trei motive clare (şi mari şi late în acelaşi timp) :

1. La Campionatul Mondial de Juniori din 2007, americanii au fost cei mai buni. Mai buni ca Brazilia, mai buni ca orice echipă europeană. Argentina a câştigat titlul (fără Messi, doar cu Sergio Aguero), dar n-a jucat mai spectaculos. Americanii au făcut spectacol: 6-1 cu Polonia, 2-1 cu Brazilia, 2-1 cu Uruguay. Au pierdut inexplicabil cu Austria în sferturi, după prelungiri, deşi au scuza că au jucat în zece oameni şi cu portarul accidentat. La cotonogarii de austrieci era, pe atunci anonimul, Erwin Hoffer, care între timp ne-a bătut pe noi la Klagenfurt în primăvară. Deci i-am văzut (eram la o conferinţă la Berlin, dar lipseam câte două ore de la prezentări doar să-i văd în direct la TV). M-au lăsat cu gura căscată. Îl ştiam pe Freddy Adu, fiindcă fusese foarte intens mediatizat. Dar el e doar pseudo-american, fiindcă e născut în Ghana. În schimb Jozy Altidore, Sal Zizzo, Danny Szetela, Michael Bradley şi Gabe Ferrari, de care încă nu ştiam nimic, erau americani get-beget. Made in the USofA.
   Drept comparaţie, în echipa Braziliei jucau Alexandre Pato (geniu de 16 ani, acum titular la Milan), Luiz Adriano (care a dat gol pentru Şahtior în finala cupei UEFA anul acesta), Jo (încă o cupă UEFA cu ŢSKA Moscova în 2005, acum la Manchester City, partener cu Robinho), Willian (sic!, la Cornthians şi Şahtior, încă o cupă UEFA), Renato Augusto (Flamengo, Leverkusen), Leandro Lima (FC Porto). Toţi au în jur de 20 de ani acum, câţiva sunt deja vedete şi aproape sigur toţi vor deveni. Dar americanii "le-au dat clasă", cum se spune în cartier. Nici Uruguay-ul nu era de lepădat: Luis Suarez e acum cel mai bun de la Ajax, iar Cavani, Cardaccio şi alţii sunt şi ei extrem de talentaţi. Şi ei au simţit pe pielea lor că americanii nu mai erau ca pe vremuri: acum îi dominau la posesie, skills, stamină, etc. La toate.
   
   
2. Nu numai naţionala are jucători buni, acum sunt puştani terifici de orice vârstă. Spun din experienţă proprie: joc într-o ligă de vară la NASA Langley. În timpul anului suntem doar bătrânii, veniţi din toate colţurile lumii, inclusiv sud-americani (brazilieni, argentinieni, columbieni), europeni (mulţi englezi şi scoţieni, italieni, ruşi), caraibieni (cei mai buni atleţi, din acelaşi material genetic ca Usain Bolt şi Merlene Ottey). Câţiva au jucat la club în tinereţe. Cel mai bun jucător (pe departe) se întâmplă să fie un american. Poate fi o excepţie. Ce confirmă regula e revoluţia care se produce vara ... când vin studenţii (de toate naţiile şi ei). Cei mai buni sunt puştii americani. Şi nu-s doar buni, sunt incredibil de buni: atletici, rapizi, posesie impecabilă, foarte inteligenţi, au viziunea şi ştiinţa jocului. Ai spune înnăscută, dacă n-ar fi antecedentele de lipsă de popularitate a soccerului în America. Cert esta că sunt născuţi, crescuţi şi şcoliţi aici. Nu ştiu de unde au învăţat deodată să joace, dacă chiar au antrenori buni, dar sunt foarte buni... şi foarte mulţi (vorba lui Lăpuşneanu către capul lui Moţoc, aflat încă pe gât).
   
   Concluzia mea: "viitor de aur ţara lor are" ... E tot o parafrază dar asta nu mai ştiu din cine.
   
   
3. Ce s-a schimbat e şi faptul că nu numai rebuturile de la sporturile tradiţionale joacă soccer acum. Regula era că cei mai bine clădiţi fizic se duc la baschet, fotbal american, baseball, atletism. La soccer ajungeau nişte paţachine jalnice, de 1 metru 50, 50 de kg (alde Landon Donovan, Cobi Jones, DaMarcus Beasley, "starurile" generaţiei anterioare). Generaţia actuală are alte embleme. De exemplu Jozy Altidore: 1m85, solid, rapid, cu ce se cheamă swagger, joacă la Villarreal în La Liga (şi Champions League). Alt exemplu: Giuseppe Rossi, născut şi hrănit la ţâţa mamei lui în New Jersey, ajuns la naţionala Italiei (cel mai bun junior), trecut pe la Manchester United, acum coleg cu Altidore la Villarreal. Danny Szetela şi Sal Zizzo au şi ei peste 1.80. Szetela joacă la Brescia, Zizzo la Hannover. Oguchi Onyewu, un fundaş extrem de bun, are 1.92m şi e campion al Belgiei cu Standard Liège-ul lui Loţi Bölöni. Michael Bradley, fiul antrenorului (!, dar ajuns pe bune la naţională), are şi el 1.85, a fost golgheter la Heerenveen şi acum e la Borussia Mönchengladbach.
   
   
4. În fine, ce m-a îndârjit cel mai tare împotriva celor doi prieteni a fost vederea lor îngustă cu care judecau: dacă americanii n-au jucat fotbal până acuma, n-or să joace niciodată. Uite că există contraexemple. Cel mai bun e chiar unul cu americanii: i.e. echipa lor de baschet. Dream Team-ul din 1992 şi reîncarnările ulterioare au dominat la Mondiale de când li s-a permis să aducă profesionişti. Până în 2002, the Dream Team avea 58 de meciuri, 58 de victorii, toate prin knock-out tehnic chiar înainte de începerea meciului s-ar putea spune. Nimeni nu-i făcuseră măcar să transpire puţin. Campionatul Mondial din 2002 urma să fie pentru prima oară în SUA, la Indianapolis. Pe atunci mă uitam şi eu la baschet, era vremea meciurilor Sacramento-Lakers (Kobe & Shaq în floarea vârstei). Înainte de turneu antrenorul Dream Team-ului, George Karl, a dat un interviu. Printre altele l-au întrebat despre invincibilitate. Karl a spus atunci că se teme că o să piardă. Reporterii au fost puţin amuzaţi, dar păreau că pot trece cu vederea: e doar o afirmaţie tipică în era de political correctness, nu poţi să fii condescendent la adresa adversarilor şi poate că vroia cumva să se justifice că slujba lui, deşi cea mai uşoară din lume (cine n-ar fi vrut să antreneze Dream Team-ul? însemna un titlu de campion automat), nu era chiar sinecură. Asta până când Karl a spus de cine îi e frică: ... de Argentina! La faza asta reporterii chiar s-au amuzat copios. Argentina ?!! Good joke, dude! Argentina who ? Argentina Brangelina ? În baschet Argentina era zero tăiat în patru. Toată lumea se gândea la Iugoslavia, Lituania, Franţa, Croaţia. În America de Sud mai era Brazilia care nu-i lăsau pe argentinieni să se califice la nimic. Da Karl ştia ce ştia: Argentina i-a bătut în grupe: prima echipă din istorie care a bătut Dream Team-ul. Argentinienii au ajuns în finală (pierdută nedrept cu Iugoslavia în prelungiri), iar americanii au mai pierdut de încă două ori la Indianapolis: cu Iugoslavia şi Spania. Deci n-a mai râs nimeni dupa Mondiale. Karl a avut gură de profet. Iar acum toţi au auzit de Manu Ginobili, Fabricio Oberto, Luis Scola, Carlos Delfino şi Andrés Noccioni.
   
   Aşa aş vrea să am şi eu gură de profet cu "fotbalul american" (a.k.a. fotbalul strămoşesc pe meleagurile americane).
   

PS: Cele trei motive clare au fost patru :) Dar tot clare, mari şi late ...

Re-tweeting? WTF?

Re-tweeting?

Cât de departe poate ajunge procrastinarea?
Acum doi ani, blogurile erau simbolul superficialităţii.
Apoi a apărut Twitter, adică blogging pentru leneşi.
Iar acum Re-twitting? Totul se rezumă la a re-trimite tweet-ul altcuiva, fără nici o contribuţie personală.

CNN scrie:

Retweeting, represented on Twitter with the symbol "RT," means a user has taken someone else's tweet -- or message -- and copied part or all of it. The original author is often credited through the convention "@username," although sometimes the true source gets lost as messages spread further.

Apart from being used to share amusing links such as Taylor's video, retweeting has taken on a powerful role in political activism.


Twitter a fost prezentat cu surle şi trâmbiţe pe coperta TIME de săptămâna trecută, drept mijloc mediatic "revoluţionar". Îmbucurător a fost că Cititorii TIME nu au avut absolut nici un comentariu pozitiv la adresa articolului. E semn că am depăşit limitele ridicolului. Dar cine se mai oboseşte să citească articole scrise pe hârtie?

În urmă cu câtva timp, am remarcat faptul că ziarele româneşti, pe care le mai citeam din când în când, nu mai produc nimic, doar preiau ştirile de pe agenţii şi le traduc (de cele mai multe ori din topor, bineînţeles). Dar fenomenul nu se limitează doar la lumea a treia. Televiziunile americane au devenit la fel de inepte. CNN nu mai face comentariu politic aproape deloc, doar iroseşte timp citind e-mailuri de la spectatori, şi acum şi tweet-uri. Odată cum Tim Russert a dispărut şi specia rară de jurnalist TV adevărat. Tot norodul se pricepe acum.

Păi hai s-o dăm în moaşă-sa...

PS: Mă întreb dacă la anul o să ne gândim cu nostalgie la vremurile când lumea mai dădea un retweet ... Oare ce urmează?

Langue de bois

Un articol menit pentru 22 decembrie...

Le-am cerut de curând celor de la human resources să dea un răspuns ambiguu unui catindat, ceva în limbaj avocăţesc "de lemn" le-am zis, ca să mai avem timp de gândire o săptămână. S-au uitat la mine destul de pătrat: nu ştiau ce fel de limbă e limba de lemn. Pentru aducere aminte, cea mai reprezentativă mostră ar fi un articol din "Scânteia".

A scrie un articol la "Scânteia" era cel mai simplu lucru din lume (la concurenţă cu rubrica meteo în San Diego). Nu doar forma era fixă ci chiar şi conţinutul era aproape neschimbat, mai ales la "editoriale"..

Elemente "impuse" (liber alese nu se găseau):

• Ne exprimăm adeziunea totală...
• Ne angajăm cu toată fermitatea să apărăm cuceririle revoluţionare ale întregului nostru popor, integritatea şi suveranitatea României socialiste, exprimându-ne în acelaşi timp convingerea că poporul român, strâns unit în jurul partidului, al secretarului său general, va face totul pentru înfăptuirea neabătută a hotărârilor celui de-al n-lea Congres.
• Partidul, întregul popor sînt mobilizaţi pentru a realiza în mod exemplar sarcinile ce ne revin în acest an şi în întregul cincinal.
• Am urmărit cu emoţie cuvîntarea secretarului general al partidului, preşedintele republicii, tovarăşul n.c., la posturile de radio şi televiziune, şi doresc să-mi exprim totala adeziune ...
• ... pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pentru înfăptuirea hotărîrilor şi obiectivelor stabilite la cel de-al n-lea congres...
• ... spirit muncitoresc, revoluţionar ...

Din discursul tipic al conducătorului iubit:

• Dragi tovarăşi şi pretini, cetăţeni ai muncipiului X..,
  Doresc în primul rând să vă adresez dumneavoastră, participanţilor la această mare adunare populară, tutulor locuitorilor muncipiului X, un salut călduros, rrevolţionar, împreună cu cele mai bune urări! [aplauze şi urale prelungite; se scandează "Uraa! Ceauşescu - România, stima noastră şi mândria!"].
  Doresc, de asemenea, să adresez mulţumiri iniţiatorilor şi organizatorilor acestei mari manifestări populare, considerând aceasta ca o expresie a hotărârii întregului nostru popor de a acţiona cu toată puterea, în strânsă unitate, în jurul partidului, pentru apărarea independenţii, integrităţii şi suveranităţii României.
• În încheiere doresc să exprim convingerea conducerii noastre de partid că toate organele şi organizaţiile de partid, toţi comuniştii, începînd cu cei care ocupă munci de conducere, nu vor precupeţi nici un efort pentru realizarea hotărârilor Partidului Comunist Român.

+1 Decembrie -10 Celsius

1 Decembrie e o alegere proastă: şi simbolic şi practic.

• Simbolic. Toate ţările civilizate îşi aleg Ziua Independenţei ca zi naţională, începând chiar cu S.U.A. (care la drept vorbind nici n-a suferit prea tare sub Georgică al Angliei; în fond, ce le-a făcut? le-a mărit taxa la ceai... dar asta se pare că-i scoate din minţi pe unii... toate ca toate, but don't mess with the frickin tea, man.
  Grecia, Bulgaria, Albania, în aceeaşi oală cu noi în Balcani, au zilele naţionale legate de independenţă (Iugoslavia n-o mai socotim că nu mai e).
  
  Dar argumentele logice nu au nici un efect asupra unora. În special asupra unor creaturi ale somnului raţiunii precum FSN sau CPUN. Ei au vrut sa fim mai breji, dar au dat cu oiştea-n gard, ca de obicei. Cred că suntem singura ţară din lume cu o zi naţională care ofensează o altă naţie. Independenţa e un simbol inatacabil. Simón Bolívar nu trezeşte antipatii în Spania, la fel cum Thomas Jefferson nu e detestat în Anglia. Luarea/reluarea de teritorii este exact opusul.
  
  Legarea zilei naţionale de un teritoriu disputat timp de 1000 de ani e o alegere idioată. Două milioane de maghiari sunt forţaţi să zâmbească fals şi să asiste la ceremonii care îi ofensează. Noi nu suntem Germania să sărbătorim ziua reunificării, fiindcă reunificarea noastră e cu schepsis: Transilvania a fost a ungurilor timp de o mie de ani, nu 45, iar Germania de Est nu e disputată de nimeni (OK, Polonia ar avea ceva de spus, dar e vina ruşilor unde e graniţa, nu a nemţilor).
  
  Ziua noastră trebuia să fie 9 Mai (declaraţia de Independenţă) sau 10 Mai (semnarea actului de independeţă de către rege + 1866 + ziua constituţiei din 1881). Se pare că orice are legătură cu regele le dă frisoane aparatchik-ilor, chiar şi cu un delta de ± 1 zi.
  
  
• Practic. Ce e mai bine? Să dârdâi de frig la -20 grade sau să stai la cămaşă cu mânecă scurtă printre cireşi în floare? Cine alege varianta I probabil că îi stă gândul şi la o duşcă de ţuică puturoasă la gura sobei după o paradă cu cai costelivi, rebegiţi de frig.
  1 Decembrie = cuşme brumării de oaie pe capete seci de ilieşti şi fulare oribile de lână la vedere, la gâturi cu cinci guşe de parlapalavramentari.
  9 Mai = ii (transparente sau nu) şi albinuţe zglobii în flori de cireş (pe vremuri era şi o plimbare cu caleaşca la "şosea").
  Păi chiar aşa...

PS: Din punctul ăsta de vedere, 23 august era o alegere numai semi-idioată, nu complet idioată. Simbolismul era pe măsura creierelor de găină care au ales-o: pe 23 august ne-am trădat aliaţii (chiar dacă eram aliaţi cu forţa, dacă trădezi, măcar păstrezi trădarea sub tăcere, nu te mândreşti cu ea; şi-apoi ce înseamnă că "am întors armele"? adică ne-am împuşcat în cap?).
Pe de altă parte, august e august... Îţi mai vine să ieşi din casă... Nu contează sub ce pretext.

PS2: Amintirile mele de la parada din 23 august 1989 (ultima!) la care am fost un pion de bază (în piciorul de la "R" din RSR şi de la "P" din PCR) trebuie depănate într-un eseu separat, findcă merită...

Tot America-i fruncea

Ca român, ani de zile nu mi-a stat gândul la nimic altceva decât să "scap", să fug de mizerie.

Tata aducea Paris Match de la lectoratul francez şi benzi desenate cu Tin Tin. Ambele erau cărţi cu poveşti pentru mine: Vestul era ceva ireal de frumos. După ce terminam de visat cu ochii deschişi, nu prea aveam ce să fac decât să mă resemnez. Era crunt la noi. Dacă dădeam drumul la TV, era inevitabil o cuvântare bâlbâită şi idioată a lui Ceauşescu, sau un documentar despre relele capitalismului. Apoi ieşeam afară să mă joc cu mingea deformată de 18 sau să stau la coadă la pâine.

O viaţă avem, deci trebuie să aspirăm la mai bine. Şi dacă tot e să pleci între străini, de ce să nu alegi buricul pământului?
Dar cum aflăm unde e buricul pământului? Depinde de epocă, dar de la grecii antici încoace cred că indiciul cel mai simplu e să te iei după mirosul "freş" de democraţie (Δημοκρατία) şi să fugi cât mai departe de mirosul putred de înapoiere.

Dacă m-aş fi născut în 500 BC aş fi emigrat la Atena.
Dacă m-aş fi născut în 100 BC aş fi emigrat la Roma.
Dacă m-aş fi născut în 1500 AD aş fi emigrat la Florenţa.
Dacă m-aş fi născut în 1600 AD aş fi emigrat la Haga.
Dacă m-aş fi născut în 1700 AD aş fi emigrat la Paris.

Fiind născut după 1776 AD am emigrat în America.

Alegerea a fost simplă, America e fruncea. Când am sosit, n-am avut nici un dubiu. America era la apogeu. Am prins doi ani de Clinton, şi cum însuşi Bill spunea: we were "fortunate to be alive at that moment in history". Niciodată în istorie n-a existat atâta prosperitate. Din aceea perfect sănătoasă, nu de genul din Qatar construită doar pe norocul chior de a avea petrol sub sandale. Totul mergea strună.



Dar ce face invidia din om? Îl transformă în animal primitiv. Ranchiuna pe succesul lui Clinton i-a făcut pe opozanţi să distrugă orbeşte tot ce fusese construit cu pricepere de democraţi: competenţă în administraţie, în finanţe şi afaceri publice. S-a înlocuit totul cu noţiunea vagă de values, doar pe motivul că şmecherul de Bill a stropit-o pe domişoara Monica cu nişte zigoţi pe rochiţă. So what? ar zice un om cu scaun la cap. Mă bate gândul că evangheliştii chiar nu fac sex oral (că nu-i scris în Biblie, deci nu e dar de la Dumnezeu). Aşa se explică şi încrâncenarea lor. Dar mai ales ura. Tot timpul am simţit sub toată fanfaronada lor cu values o ură mocnită şi parşivă. N-am să pot face parte din tabăra lor niciodată. E prea multă ură în ei oricât îi învaţă Biblia să-şi iubească aproapele.

Şi-apoi a venit George W. Slobodan Bush. An după an a terfelit în picioare simbolul lumii moderne. Are aceleaşi realizări ca şi Miloševič: a tranformat o ţară frumoasă şi prosperă într-o ruină. Folosind aceleaşi metode: frica de un inamic inexistent, naţionalism/patriotism găunos, incompetenţă, favoruri pentru prieteni arivişti şi corupţie.
Diferenţa: Iugoslavia nu era lider mondial.

Ca să-l citez pe John Stewart, parcă W a încercat cu tot dinadinsul să rămână în istorie nu numai ca cel mai prost preşedinte american, dar chiar ultimul ("not only the worst, but maybe the last"). Să ne ţinem răsuflarea în ultimele 3 luni de mandat, poate se abţine să mai producă vreo calamitate. Probabilitatea e mică, fiindcă nu a mai rămas mare lucru de distrus, dar nu e zero. Cel mai mare păcat e că a distrus un simbol: America însemna ceva, la care întreaga lume se uita cu admiraţie (mai ales eu, filoamericanul).

Şi când totul părea căzut într-o rână în şant, America s-a deşteptat: a dat un exemplu simbolic că e în continuare fruntea, cu toţi paşii înapoi făcuţi în ultimii opt ani. Un preşedinte mulatru va conduce cea mai puternică ţară din lume. Ales pe criteriul cel mai simplu şi sănătos: e cel mai bun. Un preşedinte reprezentând o minoritate de doar 10% din populaţie.

Când Franţa va alege un preşedinte berber, Spania un prim ministru basc, sau România un preşedinte maghiar vor putea înţelege europenii semnificaţia alegerilor de ieri? Credeţi că sunt în stare?

Până la proba contrarie, America rămâne nu numai tărâmul făgăduinţei, dar şi al toleranţei.

The root of all evil

PO: Blogs? What the hell... I mean... come on... they're all like... I don't know...
Shut up bloggers, I totally hate you.

LB: That was your opening statement?!?!?!

PO: No, your honor, that was blogging.
See, the average blog is nothing more than a collection of pointless personal minutia and pictures of the blogger's cat dressed as Harry Potter. And suspiciously camouflaged links to a certain 1980s Rick Astley music video.
Bloggers are the root of all evil because they have reduced us to a first draft culture. Even something as meaningless and trivial as a ... as a wedding has a rehearsal. And yet these bloggers think that their unfiltered brain leakage is somehow changing the world. Well, it is, your honor, for the evil...er.

LB: Ultimate fighting or blogging? Which causes more brain leakage? When I think about it my teeth want to reach back and eat my brain.

Lewis Black's Root of All Evil
Ultimate Fighting vs. Bloggers - Opening Statements
www.comedycentral.com
Comedy Central TV Shows Comedy Videos

Legenda:
LB = Lewis Black
PO = Patton Oswalt, the man with high self-esteem and low center of gravity.

Joaca de-a Pac-Man

Băncile se joacă de-a Pac-Man.
Oare în burta cărui muţunache cu gura mare vor poposi banii noştri?

JP Morgan a păpat pe Bear Stearns.
Bank of America a păpat pe Merrill Lynch.
Statu' a păpat pe Fannie Mae, Freddie Mac, AIG.
JP Morgan a păpat pe Washington Mutual.
Mama dracului i-a păpat pe Lehman Brothers.
Citibank a păpat pe Wachovia.
Goldman Sachs şi Morgan Stanley şi-au schimbat părul şi au promis că şi năravul.

Şi cine supervizează tot balamulcul? Paulson, care a făcut carieră exact în şmenul numit investment banking. Acum vine el călare pe cal alb să ne salveze de balaurul cu patru capete cu acelaşi nume (din care n-au mai rămas decât două, şi acelea cu Alzheimer).
Păi, cum zicea bunicu', "futu-l în cur pe mă-sa", laşi lupul să păzească oile?

M-am dus vineri pe la bancă, să le dau bună-ziua, să văd "cum le mai merge biznisu'" (o formă mai voalată a variantei mai directe "WTF is going on?!"). Nici o grijă, stăm mai bine ca niciodată. Şi în plus, nu lasă guvernu' să cadă a patra bancă din ţară... Uite tocmai propoziţia asta mi-a dat de gândit: ce nevoie era să vorbească de cădere când ei stau aşa de bine?
La prima oră a dimineţii, solida bancă de pe locul 4 în ţară nu mai exista. A fost păpată de a doua.

Jocul ăsta de-a pac-man nu se poate juca orbeşte. Tre' să ai grijă ce înghiţi. O pară e bună de înghiţit, îţi dă o viaţă în plus. Dar poţi înghiţi şi un rahat împuţit în formă de prună care-ţi termină toate vieţile. Ce s-a întâmplat cu Wachovia e o combinaţie: au înghţit o pară mălăiaţă (Golden West) care s-a transformat în rahat împuţit pe traseu (spre jejun). Acuma i-a păpat Citi cu totul. Citi?!!?? Păi, ei să digere para scofâlcită şi s-o facă smaragde şi rubine?? Ei înşişi sunt o uriaşă pară scofâlcită.

WTF?

Historia de un plagiarismo

O restanţă mai veche, fiindcă tot mi-am pierdut timpul făcând research pe tema asta...

Scurt metrajul mexican căştigător la Cannes anul acesta, "Historia de un letrero" de Alonso Alvarez Barreda este un plagiat flagrant. Oare cum de premiul nu a fost încă retras? E cumva prea înduioşător subiectul?

Doar mexicanii s-au autosesizat, nimeni altcineva:



Originalul, "Una limosna, por favor" (2006) îi aparţine spaniolului Francisco Cuenca.

PS: Filmuleţul mexican se face vinovat şi de alte furturi. Coloana sonoră este luată din "Il Postino" (Oscar în '96 pentru muzică), fără a o menţiona deloc în generic! Muzica contribuie substanţial la atmosferă, sunt convins că asta a şi fost diferenţa între originalul spaniol (mult mai sec fără muzică) şi mexicani. Muzica din "Il Postino" este de argentinianul cu nume de bulgar Luis Enriquez Bacalov.

PS2: Alt furt calificat. Aşa zis-ul "consultant de creaţie", Alejandro Gomez Monteverde e vinovat de furtul lui Ali Landry, acum Ali Landry Monteverde, care acum 10 ani era the the hottest chick in America (Miss Teen USA, Miss USA, Miss Universe; tipic pentru ea, era mereu prima după costumul de baie şi rochia de seară, dar claca invariabil la proba finală: interviul :o) ... o adevărată beauty queen).

Emmy, Oscar, Tony ...

= nume proprii folosite ca "porecle" de circumstanţă.

Premiile Emmy au fost duminică. Colegul meu (de la William and Mary) John Stewart a câştigat pentru a şasea oară consecutiv premiul pentru cea mai bună emisiune TV, "The Daily Show with John Stewart". În 2003, John l-a depăşit pe brontozaurul David Letterman, atunci s-a produs schimbarea de generaţie. Ceilalţi nominalizaţi sunt şi ei pe placul meu: Steven Colbert (fost "ucenic" al lui John), Bill Maher, Conan O'Brien (2007). Jay Leno e mult prea slab.

John Stewart e probabil şi singurul talk show host de comedie (de fapt, satiră dusă la perfecţie) care a câştigat (mai prestigiosul) Peabody Award pentru jurnalistică (pentru seria de emisiuni "electorale" Indecision 2000 şi Indecision 2004). Cu 11 Emmy-uri şi două Peabody-uri la catastif, are deja un CV de talia lui Larry King, dar la doar jumătate din vârsta lui King.

Pe lângă căruţa de premii oficiale, John Stewart ar merita şi premiul "The Class Act Award" pentru gestul de adevărat gentleman de la Oscarurile de anul ăsta: Marketa Irglova & Glen Hansard, "Falling Slowly", best song, în "Once".

A propos, recomand cu căldură filmul "Once", o revelaţie.


Înapoi de la început: Emmy, Oscar, Tony sunt de fapt porecle.

Emmy e inventat de la immy (image orthicon tube).
Pentru inventarea numelui Oscar există mai multe versiuni. Bette Davis, Walt Disney şi o femeie de servici îşi dispută titlul de autor.
Tony e ales pentru Antoinette Perry.

PS: se spune "femeie de servici" sau "femeie de serviciu"?

Happy Birthday to Me

Conform Wikipedia, împart ziua de naştere cu următorii:

• Frederick III Habsburg, împărat
• Richard III Plantagenet, plantagenet
• Girolamo Savonarola, fanatic religios, autorul primului "rug al deşertăciunilor" (al doilea rug îi aparţine, la figurat, lui Tom Wolfe, "The Bonfire of the Vanities" unul dintre cele mai bune romane americane)
• John MacAdam, inventatorul macadamului
• Abdul Hamid II, ultimul sultan otoman (de tristă amintire, cum s-ar spune pe la noi)
• H.G.Wells, unul din părinţii science fiction-ului (el e mama, Jules Verne e tatăl, sau invers): "The Time Machine", "The Invisible Man", "The War of the Worlds", "The Island of Doctor Moreau" (toate adaptate şi la Hollywood)
• Serghei Esenin, nelipsit din nici un rebus tematic (alături de Eminescu la 2 orizontal, Isanos undeva la vertical pe mijloc, Aman, potrivit oriunde, şi Utan, pentru U-ul iniţial, de care e penurie mare...)
• Sándor Kocsis, parte din cel mai fabulos atac din toate timpurile: Puskás-Hidegkuti-Kocsis, 193 de goluri împreună la naţională între 1945 şi 1956, o cifră ameţitoare, ţinând cont că, de exemplu, cea mai bună "tripletă" românească (Hagi-Dumitrescu-Răducioiu) are doar 68 în perioada de glorie (1988-2000), când oricum se jucau mai multe meciuri....
• Larry Hagman, a.k.a. J.R. din Dallas, dar şi Tony din "I Dream of Jeannie"
• Leonard Cohen, în concert chiar la Bucureşti de ziua lui
• Stephen King, uuuuu
• Bill Murray, din "Caddyshack"
• Cheryl Hines, din "Curb Your Enthusiasm"
• Faith Hill

Eu unul nu văd nici o legătură comună (nici ei între ei, nici ei cu mine... :o) Mai ales eu şi Savonarola, ce "Dumnezeu" să avem noi în comun??? :o)