Băncile se joacă de-a Pac-Man.
Oare în burta cărui muţunache cu gura mare vor poposi banii noştri?
JP Morgan a păpat pe Bear Stearns.
Bank of America a păpat pe Merrill Lynch.
Statu' a păpat pe Fannie Mae, Freddie Mac, AIG.
JP Morgan a păpat pe Washington Mutual.
Mama dracului i-a păpat pe Lehman Brothers.
Citibank a păpat pe Wachovia.
Goldman Sachs şi Morgan Stanley şi-au schimbat părul şi au promis că şi năravul.
Şi cine supervizează tot balamulcul? Paulson, care a făcut carieră exact în şmenul numit investment banking. Acum vine el călare pe cal alb să ne salveze de balaurul cu patru capete cu acelaşi nume (din care n-au mai rămas decât două, şi acelea cu Alzheimer).
Păi, cum zicea bunicu', "futu-l în cur pe mă-sa", laşi lupul să păzească oile?
M-am dus vineri pe la bancă, să le dau bună-ziua, să văd "cum le mai merge biznisu'" (o formă mai voalată a variantei mai directe "WTF is going on?!"). Nici o grijă, stăm mai bine ca niciodată. Şi în plus, nu lasă guvernu' să cadă a patra bancă din ţară... Uite tocmai propoziţia asta mi-a dat de gândit: ce nevoie era să vorbească de cădere când ei stau aşa de bine?
La prima oră a dimineţii, solida bancă de pe locul 4 în ţară nu mai exista. A fost păpată de a doua.
Jocul ăsta de-a pac-man nu se poate juca orbeşte. Tre' să ai grijă ce înghiţi. O pară e bună de înghiţit, îţi dă o viaţă în plus. Dar poţi înghiţi şi un rahat împuţit în formă de prună care-ţi termină toate vieţile. Ce s-a întâmplat cu Wachovia e o combinaţie: au înghţit o pară mălăiaţă (Golden West) care s-a transformat în rahat împuţit pe traseu (spre jejun). Acuma i-a păpat Citi cu totul. Citi?!!?? Păi, ei să digere para scofâlcită şi s-o facă smaragde şi rubine?? Ei înşişi sunt o uriaşă pară scofâlcită.
WTF?
luni, 29 septembrie 2008
miercuri, 24 septembrie 2008
Historia de un plagiarismo
O restanţă mai veche, fiindcă tot mi-am pierdut timpul făcând research pe tema asta...
Scurt metrajul mexican căştigător la Cannes anul acesta, "Historia de un letrero" de Alonso Alvarez Barreda este un plagiat flagrant. Oare cum de premiul nu a fost încă retras? E cumva prea înduioşător subiectul?
Doar mexicanii s-au autosesizat, nimeni altcineva:
Originalul, "Una limosna, por favor" (2006) îi aparţine spaniolului Francisco Cuenca.
PS: Filmuleţul mexican se face vinovat şi de alte furturi. Coloana sonoră este luată din "Il Postino" (Oscar în '96 pentru muzică), fără a o menţiona deloc în generic! Muzica contribuie substanţial la atmosferă, sunt convins că asta a şi fost diferenţa între originalul spaniol (mult mai sec fără muzică) şi mexicani. Muzica din "Il Postino" este de argentinianul cu nume de bulgar Luis Enriquez Bacalov.
PS2: Alt furt calificat. Aşa zis-ul "consultant de creaţie", Alejandro Gomez Monteverde e vinovat de furtul lui Ali Landry, acum Ali Landry Monteverde, care acum 10 ani era the the hottest chick in America (Miss Teen USA, Miss USA, Miss Universe; tipic pentru ea, era mereu prima după costumul de baie şi rochia de seară, dar claca invariabil la proba finală: interviul :o) ... o adevărată beauty queen).
Scurt metrajul mexican căştigător la Cannes anul acesta, "Historia de un letrero" de Alonso Alvarez Barreda este un plagiat flagrant. Oare cum de premiul nu a fost încă retras? E cumva prea înduioşător subiectul?
Doar mexicanii s-au autosesizat, nimeni altcineva:
Originalul, "Una limosna, por favor" (2006) îi aparţine spaniolului Francisco Cuenca.
PS: Filmuleţul mexican se face vinovat şi de alte furturi. Coloana sonoră este luată din "Il Postino" (Oscar în '96 pentru muzică), fără a o menţiona deloc în generic! Muzica contribuie substanţial la atmosferă, sunt convins că asta a şi fost diferenţa între originalul spaniol (mult mai sec fără muzică) şi mexicani. Muzica din "Il Postino" este de argentinianul cu nume de bulgar Luis Enriquez Bacalov.
PS2: Alt furt calificat. Aşa zis-ul "consultant de creaţie", Alejandro Gomez Monteverde e vinovat de furtul lui Ali Landry, acum Ali Landry Monteverde, care acum 10 ani era the the hottest chick in America (Miss Teen USA, Miss USA, Miss Universe; tipic pentru ea, era mereu prima după costumul de baie şi rochia de seară, dar claca invariabil la proba finală: interviul :o) ... o adevărată beauty queen).
Emmy, Oscar, Tony ...
= nume proprii folosite ca "porecle" de circumstanţă.
Premiile Emmy au fost duminică. Colegul meu (de la William and Mary) John Stewart a câştigat pentru a şasea oară consecutiv premiul pentru cea mai bună emisiune TV, "The Daily Show with John Stewart". În 2003, John l-a depăşit pe brontozaurul David Letterman, atunci s-a produs schimbarea de generaţie. Ceilalţi nominalizaţi sunt şi ei pe placul meu: Steven Colbert (fost "ucenic" al lui John), Bill Maher, Conan O'Brien (2007). Jay Leno e mult prea slab.
John Stewart e probabil şi singurul talk show host de comedie (de fapt, satiră dusă la perfecţie) care a câştigat (mai prestigiosul) Peabody Award pentru jurnalistică (pentru seria de emisiuni "electorale" Indecision 2000 şi Indecision 2004). Cu 11 Emmy-uri şi două Peabody-uri la catastif, are deja un CV de talia lui Larry King, dar la doar jumătate din vârsta lui King.
Pe lângă căruţa de premii oficiale, John Stewart ar merita şi premiul "The Class Act Award" pentru gestul de adevărat gentleman de la Oscarurile de anul ăsta: Marketa Irglova & Glen Hansard, "Falling Slowly", best song, în "Once".
A propos, recomand cu căldură filmul "Once", o revelaţie.
Înapoi de la început: Emmy, Oscar, Tony sunt de fapt porecle.
Emmy e inventat de la immy (image orthicon tube).
Pentru inventarea numelui Oscar există mai multe versiuni. Bette Davis, Walt Disney şi o femeie de servici îşi dispută titlul de autor.
Tony e ales pentru Antoinette Perry.
PS: se spune "femeie de servici" sau "femeie de serviciu"?
Premiile Emmy au fost duminică. Colegul meu (de la William and Mary) John Stewart a câştigat pentru a şasea oară consecutiv premiul pentru cea mai bună emisiune TV, "The Daily Show with John Stewart". În 2003, John l-a depăşit pe brontozaurul David Letterman, atunci s-a produs schimbarea de generaţie. Ceilalţi nominalizaţi sunt şi ei pe placul meu: Steven Colbert (fost "ucenic" al lui John), Bill Maher, Conan O'Brien (2007). Jay Leno e mult prea slab.
John Stewart e probabil şi singurul talk show host de comedie (de fapt, satiră dusă la perfecţie) care a câştigat (mai prestigiosul) Peabody Award pentru jurnalistică (pentru seria de emisiuni "electorale" Indecision 2000 şi Indecision 2004). Cu 11 Emmy-uri şi două Peabody-uri la catastif, are deja un CV de talia lui Larry King, dar la doar jumătate din vârsta lui King.
Pe lângă căruţa de premii oficiale, John Stewart ar merita şi premiul "The Class Act Award" pentru gestul de adevărat gentleman de la Oscarurile de anul ăsta: Marketa Irglova & Glen Hansard, "Falling Slowly", best song, în "Once".
A propos, recomand cu căldură filmul "Once", o revelaţie.
Înapoi de la început: Emmy, Oscar, Tony sunt de fapt porecle.
Emmy e inventat de la immy (image orthicon tube).
Pentru inventarea numelui Oscar există mai multe versiuni. Bette Davis, Walt Disney şi o femeie de servici îşi dispută titlul de autor.
Tony e ales pentru Antoinette Perry.
PS: se spune "femeie de servici" sau "femeie de serviciu"?
duminică, 21 septembrie 2008
Happy Birthday to Me
Conform Wikipedia, împart ziua de naştere cu următorii:
Eu unul nu văd nici o legătură comună (nici ei între ei, nici ei cu mine... :o) Mai ales eu şi Savonarola, ce "Dumnezeu" să avem noi în comun??? :o)
- Frederick III Habsburg, împărat
- Richard III Plantagenet, plantagenet
- Girolamo Savonarola, fanatic religios, autorul primului "rug al deşertăciunilor" (al doilea rug îi aparţine, la figurat, lui Tom Wolfe, "The Bonfire of the Vanities" unul dintre cele mai bune romane americane)
- John MacAdam, inventatorul macadamului
- Abdul Hamid II, ultimul sultan otoman (de tristă amintire, cum s-ar spune pe la noi)
- H.G.Wells, unul din părinţii science fiction-ului (el e mama, Jules Verne e tatăl, sau invers): "The Time Machine", "The Invisible Man", "The War of the Worlds", "The Island of Doctor Moreau" (toate adaptate şi la Hollywood)
- Serghei Esenin, nelipsit din nici un rebus tematic (alături de Eminescu la 2 orizontal, Isanos undeva la vertical pe mijloc, Aman, potrivit oriunde, şi Utan, pentru U-ul iniţial, de care e penurie mare...)
- Sándor Kocsis, parte din cel mai fabulos atac din toate timpurile: Puskás-Hidegkuti-Kocsis, 193 de goluri împreună la naţională între 1945 şi 1956, o cifră ameţitoare, ţinând cont că, de exemplu, cea mai bună "tripletă" românească (Hagi-Dumitrescu-Răducioiu) are doar 68 în perioada de glorie (1988-2000), când oricum se jucau mai multe meciuri....
- Larry Hagman, a.k.a. J.R. din Dallas, dar şi Tony din "I Dream of Jeannie"
- Leonard Cohen, în concert chiar la Bucureşti de ziua lui
- Stephen King, uuuuu
- Bill Murray, din "Caddyshack"
- Cheryl Hines, din "Curb Your Enthusiasm"
- Faith Hill
Eu unul nu văd nici o legătură comună (nici ei între ei, nici ei cu mine... :o) Mai ales eu şi Savonarola, ce "Dumnezeu" să avem noi în comun??? :o)
marți, 16 septembrie 2008
Lumi paralele
Destinele care s-au întâlnit ieri pe Olimpico aveau acum 5 ani aceleaşi şanse de a se intersecta cât doi asteroizi pitici:
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
Data |Unde era CFR|Ce făcea CFR |Unde era Roma |Ce făcea AS Roma
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
15 aug 1999 Şomcuta Mare|Progresul Şomcuta Mare - CFR Cluj 0-0| |
19 sep 1999 Cluj |CFR Cluj - Crişul Aleşd 2-3 |Stadio Penzo |Venezia - Roma 1-3
10 oct 1999 Gherla |Olimpia Gherla - CFR Cluj 4-1 |Artemio Franchi|Fiorentina - Roma 1-3
13 mar 2000 Salonta |Olimpia Salonta - CFR Cluj 1-0 |Sant'Elia |Cagliari - Roma 1-0
22 mar 2000 Ocna Dej |Minerul Ocna Dej - CFR Cluj 3-1 |Olimpico |Lazio - Roma 2-1
27 apr 2000 Sărmăşag |Minerul Sărmăşag - CFR Cluj 3-2 |Olimpico |Roma - Parma 0-0
21 mai 2000 Negreşti Oaş|Oaşul Negreşti - CFR Cluj 2-1 |Bentegodi |Verona - Roma 2-2
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
AS Roma locul 6 în Serie A, CFR Cluj locul 10 în divizia C7
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
20 aug 2000 Hoghiz |Cimentul Hoghiz - CFR Cluj 1-0 | |în vacanţă
15 oct 2000 Beclean |Laminorul Beclean - CFR Cluj 2-0 |Via del Mare |Lecce - Roma 0-4
18 mar 2001 Iara |Minerul Iara - CFR Cluj 0-1 |Reggio Emilia |Reggina - Roma 0-0
6 mai 2001 Cluj |CFR Cluj - Laminorul Beclean 0-1 |Delle Alpi |Juventus - Roma 2-2
13 iun 2001 Braşov |Romradiatoare - CFR Cluj 2-2 |Olimpico |Roma - Parma 3-1
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
AS Roma campioana Italiei, CFR Cluj locul 11 în divizia C6
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
29 sep 2001 Cluj |CFR Cluj - Şoimii Satu Mare 1-1 |Delle Alpi |Juventus - Roma 0-2
10 nov 2001 Cluj |CFR Cluj - Lăpuşul Tg.Lăpuş 6-1 |Olimpico |Roma - Inter 0-0
16 dec 2001 Cluj |CFR Cluj - Crişul Aleşd 3-0 |Olimpico |Roma - Milan 3-1
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
AS Roma pe primul loc la sfârşitul turului, CFR Cluj în divizia C8
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
5 mai 2002 Turda |Sticla Turda - CFR Cluj 1-0 |Delle Alpi |Torino - Roma 0-1
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
AS Roma pe locul 2 în Serie A, CFR Cluj promovează în divizia B
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
24 mai 2003 Cluj |CFR Cluj - CSM Reşiţa 7-1 |Olimpico |Roma - Atalanta 1-2
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
AS Roma pe locul 8 în Serie A, CFR Cluj promovează în divizia A
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
18 mai 2008 Cluj |Universitatea Cluj - CFR Cluj 0-1 |Massimino |Catania - Roma 1-1
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
AS Roma pe locul 2 în Serie A, CFR Cluj campioană
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
16 sep 2008 AS Roma - CFR Cluj 1-2
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
Sic transit gloria mundi:
AS Roma - CFR Cluj 1-2
De mult n-am mai trăit asemenea clipe de satisfacţie şi încântare ca cele oferite de argentinienii noştri din Cluj. (De la Dinamo-Everton 5-1.)
Victorie la Roma!
Răzbunare pentru toate înfrângerile noastre cu băftoşii şi aroganţii de italieni!
Iată că Totti n-a m-ai apucat să se trântească în careu şi să cerşească un penalty pe degeaba. OK, s-a trântit, dar partitura lui a fost atât de penibil de prost interpretată că nici el n-ar fi fluierat nimic. Brânciul, cotonogeala şi păcăleala tipică macaronarilor n-au mai mers de data asta (decât de vreo două ori). Iar pasele şi devierile elegante ale "clujenilor" noştri mi-au smuls suspine de încântare. Un tango perfect în Cetatea Eternă.
Cúlio 1-1
Cúlio 1-2
Răzbunare, dulce răzbunare... Cu Panucci, ticălosul, pe teren. Cu Totti, "grosu' şi-arţăgosu'", pe teren. Cu De Rossi, încrezutul, pe teren. Ridiculizaţi de "clujenii" Juan Manuel Cúlio, Síxto Perálta, Alvaro Perálta, André Galiassi, Sebastian Dubarbier, Tony da Silva, Dani Silva Soares, Cadú Manuel Ferreira Sousa ...
Grácias señores!
Şi să nu-l uităm pe antrenorul "clujean" Maurizio Trombetta.
Şi pe bossul clujean Arpád Pászkány.
Şi în fine pe cei trei "ai noştri": Eduard Stăncioiu, Gabriel Mureşan şi Eugen Trică The Trickster, tustrei magnifici.
Comentatorul italian: "CFR a jucat precum Italia în '82". Parcă v-am povestit şi eu ceva de Italia din '82, nu? Venind de la un italian, acesta este complimentul suprem.
Între noi fie vorba, trebuia să fie 5-1, ca meciul să intre pe drept în colecţie cu România-Ţara Galilor 5-1 (1993), România-Germania 5-1 (2004), Steaua - IFK Göteborg 5-1 (1989), Dinamo-Everton 5-1 (2005). Dar e bine şi aşa: Roma - Cluj 1-2!
PS: Recapitulare, noi contra italienilor la echipele de club:
Astăzi i-am bătut în Liga Campionilor (iar Roma a fost egala marelui Inter sezonul trecut).
Seria ticăloşiilor italiene e prea lungă ca s-o mai discut. Ajunge doar să-i pomenesc pe Graziani, Rummenigge, Vialli, Rocchi şi bafta lor porcească...
Victorie la Roma!
Răzbunare pentru toate înfrângerile noastre cu băftoşii şi aroganţii de italieni!
Iată că Totti n-a m-ai apucat să se trântească în careu şi să cerşească un penalty pe degeaba. OK, s-a trântit, dar partitura lui a fost atât de penibil de prost interpretată că nici el n-ar fi fluierat nimic. Brânciul, cotonogeala şi păcăleala tipică macaronarilor n-au mai mers de data asta (decât de vreo două ori). Iar pasele şi devierile elegante ale "clujenilor" noştri mi-au smuls suspine de încântare. Un tango perfect în Cetatea Eternă.
Cúlio 1-1
Link:
Cúlio 1-2
Răzbunare, dulce răzbunare... Cu Panucci, ticălosul, pe teren. Cu Totti, "grosu' şi-arţăgosu'", pe teren. Cu De Rossi, încrezutul, pe teren. Ridiculizaţi de "clujenii" Juan Manuel Cúlio, Síxto Perálta, Alvaro Perálta, André Galiassi, Sebastian Dubarbier, Tony da Silva, Dani Silva Soares, Cadú Manuel Ferreira Sousa ...
Grácias señores!
Şi să nu-l uităm pe antrenorul "clujean" Maurizio Trombetta.
Şi pe bossul clujean Arpád Pászkány.
Şi în fine pe cei trei "ai noştri": Eduard Stăncioiu, Gabriel Mureşan şi Eugen Trică The Trickster, tustrei magnifici.
Comentatorul italian: "CFR a jucat precum Italia în '82". Parcă v-am povestit şi eu ceva de Italia din '82, nu? Venind de la un italian, acesta este complimentul suprem.
Între noi fie vorba, trebuia să fie 5-1, ca meciul să intre pe drept în colecţie cu România-Ţara Galilor 5-1 (1993), România-Germania 5-1 (2004), Steaua - IFK Göteborg 5-1 (1989), Dinamo-Everton 5-1 (2005). Dar e bine şi aşa: Roma - Cluj 1-2!
PS: Recapitulare, noi contra italienilor la echipele de club:
Doar de 4 ori i-am eliminat: Rapidul ('72), Dinamo ('82), şi Craiova Maxima de două ori ('74, '83). Ultima oară acum 25 de ani! Numai în Cupa UEFA.
CCE 1965 R2: Internazionale Milano - Dinamo Bucureşti 6-0,1-0
D.Jair'12 S.Mazzola'16 D.Jair'35 L.Suarez'38 S.Mazzola'78 A.Milani'81
A.Domenghini'57
CCE 1966 R2: Dinamo Bucureşti - Internazionale Milano 2-1,0-2
C.Frăţilă'25 I.Haidu'51 / J.Peiro'12
S.Mazzola'47 G.Facchetti'87
CCE 1968 R2: Juventus Torino - Rapid Bucureşti 1-0,0-0
R.Magnusson'57
UEFA 1972 R1: SSC Napoli - Rapid Bucureşti 1-0,0-2
N.Lupescu**'75
D.Dumitru'26 G.Ene'34
UEFA 1974 R1: AC Fiorentina - Universitatea Craiova 0-0,0-1
I.Oblemenco'89
UEFA 1977 R1: Dinamo Bucureşti - AC Milan 0-0,1-2
L.Sătmăreanu'8 / E.Calloni'26 Silva'74
CCE 1981 R1: Internazionale Milano - Universitatea Craiova 2-0,1-1
A.Altobelli'8 A.Altobelli'60
C.Muraro'8 / A.Beldeanu'18
UEFA 1982 R2: Internazionale Milano - Dinamo Bucureşti 1-1,2-3e
Pasinato'23 / A.Custov'38
A.Altobelli'46 H.Prohaszka'96 / D.Georgescu'31 I.Augustin'101 C.Orac'107
UEFA 1983 R1: Universitatea Craiova - AC Fiorentina 3-1,0-1
N.Ungureanu'55 S.Cîrţu'72 I.Balaci'87 / D.Bertoni'37
Antognoni'11
CWC 1985 R1: AS Roma - Steaua Bucureşti 1-0,0-0
F.Graziani'73
UEFA 1985 R1: Sportul Studenţesc - Internazionale Milano 1-0,0-2
M.Sandu'84
L.Brady'68 K.Rummenigge'84
UEFA 1988 R3: Hellas Verona - Sportul Studenţesc 3-1,1-0
D.Fontolan'25 M.Pacione'28 P.Elkjaer-Larsen'82 / M.Coraş'62
P.Elkjaer-Larsen'67
CCE 1989 F : AC Milan - Steaua Bucureşti 4-0
R.Gullit'18 M.Van Basten'28 R.Gullit'39 M.Van Basten'47
CWC 1989 Q : Dinamo Bucureşti - Sampdoria Genova 1-1,0-0
C.Vaişcovici'16 / G.Vialli'89
UEFA 1989 R1: Oţelul Galaţi - Juventus Torino 1-0,0-5
I.Profir'59
L.De Agostini'17 M.Agiu**'26 R.Barros'28 A.Altobelli'49 R.Barros'71
UEFA 1992 R2: FC 1893 Genoa - Dinamo Bucureşti 3-1,2-2
C.Aguilera'15 C.Branco'22 C.Aguilera'59 / G.Signorini**'88
A.Matei**'9 C.Aguilera'59 / G.Gerstenmajer'68 Cristea'88
UEFA 1992 R3: Steaua Bucureşti - FC 1893 Genoa 0-1,0-1
T.Skuhravy'22
C.Aguilera'59
UEFA 1994 R1: Internazionale Milano - Rapid Bucureşti 3-1,2-0
D.Bergkamp'12 D.Bergkamp'66 D.Bergkamp'78 / I.Andraşi'52
S.Battistini'75 W.Jonk'83
UEFA 1994 R1: Dinamo Bucureşti - AC Cagliari 3-2,0-2
V.Moldovan'5 V.Moldovan'31 C.Pană'86 / F.Prunea**'12 J.Dely Valdes'40
G.Matteoli'6 L.Oliveira'63
CCE 1996 G3: Juventus Torino - Steaua Bucureşti 3-0,0-0
A.Di Livio'35 A.Del Piero'40 F.Ravanelli'49
CWC 1997 R1: Gloria Bistriţa - AC Fiorentina 1-1,0-1
I.Lazăr'3 / G.Batistuta'47
M.Orlando'22
UEFA 2002 R1: Internazionale Milano - FC Braşov 3-0,3-0
S.Dalmat'23 M.Kallon'31 L.Di Biagio'41
N.Ventola'14 L.Giuly'36 N.Ventola'79
UEFA 2005 G2: AC Parma - Steaua Bucureşti 1-0
A.Budel'79
UEFA 2006 G3: Sampdoria Genova - Steaua Bucureşti 0-0
CCE 2008 P3: Lazio Roma - Dinamo Bucureşti 1-1,3-1
M.Mutarelli'54 / I.Dănciulescu'22
T.Rocchi'47 G.Pandev'53 T.Rocchi'66 / F.Bratu'27
Astăzi i-am bătut în Liga Campionilor (iar Roma a fost egala marelui Inter sezonul trecut).
Seria ticăloşiilor italiene e prea lungă ca s-o mai discut. Ajunge doar să-i pomenesc pe Graziani, Rummenigge, Vialli, Rocchi şi bafta lor porcească...
joi, 11 septembrie 2008
God save the Kweeng
OK, sunt obsedat de clasamente şi topuri.
Azi fac topul imnurilor.
[Paranteză pătrată: ca să nu mai ridice lumea din sprâncene, reconsititui şi fluxul raţiunii care m-a împins până aici. Începe de la Brandi Chastain (totul începe cu Brandi Chastain) → Marco Tardelli → la ce se gândea Tardelli după gol → la moarte şi la Italia, bineînţeles, Italia lui scumpă → italienilor le sunt sudate Italia şi moartea una de alta în subconştient, datorită imnului...] Am închis paranteza pătrată. Văd cum sprâncenele coboară.
Got it?
PS: Iar la urmă, "cu voia dumneavoastră", cel mai deprimant imn: al Ungariei. Staţi, nu vă năpustiţi, n-am băut cu prostul de Funar la crâşmă. Am şi rude bune şi simpatice de "etnie maghiară". Dar să fim serioşi, ce naiba n-au găsit şi ei ceva mai puţin lugubru? Un csárdás ceva? Doar îl au pe Liszt, Bartok, WTF? Îţi vine o lehamite nemărginită când îl auzi. Nici să-ţi zbori creierii nu mai ai chef.
PS2: Nu ştiu cum e imnul Turciei, dar uite de ce-s în stare ai lor ca brazii. Aveţi răbdare până la secunda 20, atunci încep.
Ce pot să zic decăt: fuck me!, cum dracu' de i-am bătut noi pe-ăştia la Călugăreni sau Podu' Înalt? Păi un spahiu din ăla papă trei ghiauri pe pâine la micul jejun (înainte de covrigul cu susan). Şi înainte să se "deştepte" răzeşul nostru, că imnul încă nu exista... Eu cred că Călugăreniul (sic!) şi Podul Înalt sunt basme de Petre Ispirescu.
PS3: Un fapt mai puţin cunoscut: Ciprian Porumbescu a compus muzica la două imnuri naţionale: al României ("Trei Culori") şi al Albaniei ("Hymni i Flamurit")!
Azi fac topul imnurilor.
[Paranteză pătrată: ca să nu mai ridice lumea din sprâncene, reconsititui şi fluxul raţiunii care m-a împins până aici. Începe de la Brandi Chastain (totul începe cu Brandi Chastain) → Marco Tardelli → la ce se gândea Tardelli după gol → la moarte şi la Italia, bineînţeles, Italia lui scumpă → italienilor le sunt sudate Italia şi moartea una de alta în subconştient, datorită imnului...] Am închis paranteza pătrată. Văd cum sprâncenele coboară.
Got it?
- "God Save the Queen"
Calităţi: e scurt, e clar, e uşor de memorat, poate fi urlat din toţi rărunchii (cum le place băieţilor pe stadioane, că de-aia merg băieţii pe stadioane: to let some steam off, altfel le fierbe creierul în aburi de testosteron şi alternativa e bătutul nevestei). Dacă moare regina nu-i nici o pagubă: se schimbă Queen cu King, her cu him şi nu se pierde nici ritmul, nici rima. Foarte convenabil. Două imnuri for the price of one. Eu cred că de asta nu vor englezii să scape de monarhie: ce s-ar face fără imnul lor bestial? Plus, e prea greu să înveţi alt imn după câteva halbe.
Prima mea amintire despre "God Save the Queen" a fost finala la rugby din 1991. Am dat drumul la televizor şi aşteptam să i se încălzească lămpile. Ştiţi cum era, venea întâi sonorul, pe urmă imaginea. Când a început tot Twickenham-ul să cânte imnul (75000 cu toţii), pereţii de la sufrageria noastră au intrat în rezonanţă. Nu ştiam ce se întâmplă. Nu pot găsi footage chiar de la acea finală, dar există altele asemănătoare: pe noul Wembley, contra Germaniei. Aveţi bonus la pachet: scumpetea de Beckham. Aceeaşi secvenţă, dar la televiziunea germană.
La cererea publicului, un GSTQ de la Last Night of the Proms (atmosfera este tot ca la stadion...). - "Oben am jungen Rhein"
E imnul Liechtensteinului ("ce mai vrea şi linchenştain ăştia?"). Are exact melodia de la "God Save the Queen". Ha, ce fază! Oare n-a sesizat nimeni până acum? (adică de la 1750 încoace). Trebuia să vin eu să-i trag de mânecă: "băi, Linchenştain, de unde aţi furat melodia"? - "Deşteaptă-te, române!"
Nu e o alegere sentimentală de loc. E un imn perfect, şi prin mesaj (românul ori doarme, ori e prost, dar oricum trebuie să se deştepte) şi prin melodie.
Ia uitaţi-i pe băieţii noştri cum ştiu şi ei să zbiere. Ca să vedeţi ce dresaţi eram, imnul vechi îl ştiau toţi. - "La Marseillaise"
Încă o ofertă promoţională: am pus marseieza la pachet cu al nostru mai sus. - "Il Canto degli Italiani"
"Fraateeelli d'Itaaaliaaaaa / Itaaaaliaaa s'èdeeeestaaaa..." Şi mie-mi vine să cânt când îl aud. "Le are" italienii ăştia cu muzica. Se încheie cu "Siam' pronti alla morte / l'Italia chiamó", de unde i s-au tras lui Tardelli flashback-urile şi gândurile înălţătoare. - "Star spangled banner"
Americanii îl cântă dimineaţa, la prânz şi seara din convingere, fără să-i oblige nimeni. Chiar şi la meciuri de baseball între puţulici de copii de 5 ani. OK, patriotismul lor e uneori enervant (mai ales în varianta NRA/NASCAR rednecks), dar n-ai ce să le zici, ei chiar sunt sinceri când îşi cântă imnul. Şi-apoi, trebuie să recunoaştem, it's the land of the free pe bune. - "Ghimn saveţskava saiuza"
I-am urât pe sovietici cu toţi porii, ribozomii şi mitocondriile fiinţei mele (şi aparatele Golgi, bineînţeles), dar imnul lor era bun. Păcat că n-avea titlu. Oare n-au observat că era lipsă la inventar? O bucată de vreme (după '91) au scos şi versurile. Băi frate, prin ce criză au trecut... Vă daţi seama, nici versuri la imn nu se mai găseau la ei ...
NB: fac distincţie între ruşi şi sovietici la faza cu ura. Ruşii au existat înaintea sovieticilor, care s-au răspândit apoi în acelaşi habitat natural de stepă. Ele sunt vietăţi diferite. - "Das Lied der Deutschen"
Îi caracterizează: arogant - ei tot timpul visează că-s "über Alles" ("über Alles in der Welt", inclusiv Namibia) - , sec, fără metafore şi alte subtilităţi, fără "trăire" (o noţiune prea vagă care nu se poate pipăi şi, mai ales, nu se poate trage la strung). Muzica e scrisă de Haydn şi iniţial se intitula ceva traductibil în "God Save the Kaiser"("Gott erhalte Franz den Kaiser").
PS: Iar la urmă, "cu voia dumneavoastră", cel mai deprimant imn: al Ungariei. Staţi, nu vă năpustiţi, n-am băut cu prostul de Funar la crâşmă. Am şi rude bune şi simpatice de "etnie maghiară". Dar să fim serioşi, ce naiba n-au găsit şi ei ceva mai puţin lugubru? Un csárdás ceva? Doar îl au pe Liszt, Bartok, WTF? Îţi vine o lehamite nemărginită când îl auzi. Nici să-ţi zbori creierii nu mai ai chef.
PS2: Nu ştiu cum e imnul Turciei, dar uite de ce-s în stare ai lor ca brazii. Aveţi răbdare până la secunda 20, atunci încep.
Ce pot să zic decăt: fuck me!, cum dracu' de i-am bătut noi pe-ăştia la Călugăreni sau Podu' Înalt? Păi un spahiu din ăla papă trei ghiauri pe pâine la micul jejun (înainte de covrigul cu susan). Şi înainte să se "deştepte" răzeşul nostru, că imnul încă nu exista... Eu cred că Călugăreniul (sic!) şi Podul Înalt sunt basme de Petre Ispirescu.
PS3: Un fapt mai puţin cunoscut: Ciprian Porumbescu a compus muzica la două imnuri naţionale: al României ("Trei Culori") şi al Albaniei ("Hymni i Flamurit")!
Odă (în sunet de nai) lui Ennio Morricone
Să încep cu mijlocul (că nu-i nici început nici sfârşit): Cinema Paradiso este pe locul 91 la IMDb. Din topul lor am văzut 9 din primele 10 (ce caută Dark Knight pe locul 3 ??? abia a fost lansat - pe 18 iulie -- bănuiesc că e o reacţie emo de inerţie la moartea lui Heath Ledger, un fel de Ayrton Senna al ecranului).
Am #6 ("Pulp Fiction") şi #7 ("Schindler's List") pe "lista mea" (u ha-ha, şi n-o dau la nime-nea). Am revăzut clipuri din "Pulp Fiction" aseară şi intelectul meu (cât o mai fi rămas din el) a fost la fel de excitat şi magnetizat ca prima dată. Pot să-l văd şi de 100 de ori la rând şi tot îl gust la maximum de fiecare dată. Cred că fiecare replică din film a devenit citat celebru, fiecare scenă e un instant classic. Am avut un coleg de cameră care memorase tirada bombastică a lui Jules (Samuel L. Jackson) din Ezekiel 25:17. Eu eram convins că citatul e chiar din Biblie, dar e doar o invenţie magistrală a minţii (bolnave?) a lui Quentin Tarantino:
Iată oda mai sus pomenită pe muzică din Cinema Paradiso. "Şlagăre" intrepretate de Celine Dion, Quincy Jones, Bruce Springsteen, Andrea Bocelli, Metallica (!?), Renee Fleming.
Un amănunt surprinzător: filmul "Once Upon a Time in America" (IMDb #98) m-a fascinat multă vreme. L-am văzut pe video în vremurile de tristă amintire, când nu aveam acces la nici un fel de informaţie. Naiul de pe coloana sonoră suna a Zamfir, dar n-am putut afla dacă este într-adevăr el. Gheorghe Zamfir într-un film cu Robert de Niro din 1984 ??!! (i.e. anul celui de-al XIII-lea congres)? Ei bine, da! I se datorează lui Ennio Morricone.
"Acorduri nepieritoare" (cum se spune în langue de bois):
Am #6 ("Pulp Fiction") şi #7 ("Schindler's List") pe "lista mea" (u ha-ha, şi n-o dau la nime-nea). Am revăzut clipuri din "Pulp Fiction" aseară şi intelectul meu (cât o mai fi rămas din el) a fost la fel de excitat şi magnetizat ca prima dată. Pot să-l văd şi de 100 de ori la rând şi tot îl gust la maximum de fiecare dată. Cred că fiecare replică din film a devenit citat celebru, fiecare scenă e un instant classic. Am avut un coleg de cameră care memorase tirada bombastică a lui Jules (Samuel L. Jackson) din Ezekiel 25:17. Eu eram convins că citatul e chiar din Biblie, dar e doar o invenţie magistrală a minţii (bolnave?) a lui Quentin Tarantino:
Jules: You read the Bible?O colecţie de scene din "Pulp Fiction":
Ringo: Not regularly.
Jules: There's a passage I got memorized. Ezekiel 25:17. "The path of the righteous man is beset on all sides by the inequities of the selfish and the tyranny of evil men. Blessed is he who, in the name of charity and good will, shepherds the weak through the valley of the darkness. For he is truly his brother's keeper and the finder of lost children. And I will strike down upon thee with great vengeance and furious anger those who attempt to poison and destroy my brothers. And you will know I am the Lord when I lay my vengeance upon you." I been sayin' that shit for years. And if you ever heard it, it meant your ass. I never really questioned what it meant. I thought it was just a cold-blooded thing to say to a motherfucker before you popped a cap in his ass. But I saw some shit this mornin' made me think twice. Now I'm thinkin': it could mean you're the evil man. And I'm the righteous man. And Mr. .45 here, he's the shepherd protecting my righteous ass in the valley of darkness. Or it could be you're the righteous man and I'm the shepherd and it's the world that's evil and selfish. I'd like that. But that shit ain't the truth. The truth is you're the weak. And I'm the tyranny of evil men. But I'm tryin, Ringo. I'm tryin' real hard to be the shepherd.
- Ezekiel 25:17
- Intervenţie divină
- Discurs Marsellus Wallace
- Milkshake de 5 dolari
- "Girl, You'll be a Woman ... Soon"
- Mia Wallace
- Mister Wolfe
- Porcii sunt animale murdare
- Ringo & Yolanda
Iată oda mai sus pomenită pe muzică din Cinema Paradiso. "Şlagăre" intrepretate de Celine Dion, Quincy Jones, Bruce Springsteen, Andrea Bocelli, Metallica (!?), Renee Fleming.
Un amănunt surprinzător: filmul "Once Upon a Time in America" (IMDb #98) m-a fascinat multă vreme. L-am văzut pe video în vremurile de tristă amintire, când nu aveam acces la nici un fel de informaţie. Naiul de pe coloana sonoră suna a Zamfir, dar n-am putut afla dacă este într-adevăr el. Gheorghe Zamfir într-un film cu Robert de Niro din 1984 ??!! (i.e. anul celui de-al XIII-lea congres)? Ei bine, da! I se datorează lui Ennio Morricone.
"Acorduri nepieritoare" (cum se spune în langue de bois):
miercuri, 10 septembrie 2008
Salt mortal
Urmează un salt mortal: de la fotbal în curtea şcolii la critică literară.
Fac următoarea afirmaţie care sigur îmi va atrage numai belele pe cap: în nici o ţară din lumea modernă nu are literatura un statut mai bun ca în America. Mai bun ca oriunde în Europa (inclusiv în Patria Culturii, Franţa... sau e Italia patria aceea?).
Simt că tutorele meu, Vio (odihnească-se în pace), se uită peste umăr la ce scriu şi trebuie să-i urmez sfatul, singurul sfat primit vreodată în ale scrisului pe care-l consider demn de a fi reţinut: o afirmaţie nu poate fi acceptabilă decât dacă are cel puţin trei argumente solide în sprijinul ei (N.B. până şi blogul meu frivol despre fotbal are trei cazuri la catastif...).
Fac următoarea afirmaţie care sigur îmi va atrage numai belele pe cap: în nici o ţară din lumea modernă nu are literatura un statut mai bun ca în America. Mai bun ca oriunde în Europa (inclusiv în Patria Culturii, Franţa... sau e Italia patria aceea?).
Simt că tutorele meu, Vio (odihnească-se în pace), se uită peste umăr la ce scriu şi trebuie să-i urmez sfatul, singurul sfat primit vreodată în ale scrisului pe care-l consider demn de a fi reţinut: o afirmaţie nu poate fi acceptabilă decât dacă are cel puţin trei argumente solide în sprijinul ei (N.B. până şi blogul meu frivol despre fotbal are trei cazuri la catastif...).
- Numărul de critici literari pe cap de locuitor. Am observat cu uimire în ultima vreme că orice carte (de literatură universală) publicată în România are pe copertă aproape exclusiv critici din New York Times, Chicago Tribune, L.A. Weekly, Boston Globe, Washington Post, etc, etc. Unde-s criticii francezi? Până şi la Amelie Nothomb ("Uimire şi cutremur") erau numai critici americani. Oare nimeni nu mai produce critică originală? Păi când a luat Amelie premiul Academiei, nu a scris nimeni o recenzie ca lumea?
Dacă o societate susţine (financiar) un asemenea număr de critici, înseamnă că interesul în literatură este pe măsură. - Numărul de librării pe cap de locuitor. Nu numai numărul, ci şi mărimea. Un Barnes&Noble din New York sau San Francisco e aproape la fel de mare ca un Macy's. Deci se vând la fel de multe ţoale ca şi cărţi. Iar mult mai important decât cantitatea e calitatea: se publică autori noi şi îndrăzneţi, de pe tot globul.
- Numărul de aprecieri pozitive la adresa propriei culturi/literaturi (invers proporţional).
Să luăm SUA şi România la puricat.
Ce spun americanii: "Nu avem literatură", "învăţământul american e în pragul dezastrului".
Ce am observat eu:- Studenţii americani m-au uimit de la început prin elocvenţă verbală (uneori tradusă în presentation skills, poate provenind din cultura lor de a forma salesman-i, care oricând le este de folos, dar efectul colateral este extrem de pozitiv). Articole (chiar şi ştiinţifice), expozeuri, nimicuri: toate sunt clare, la obiect, şi ai mereu sentimentul că ai prins ceva.
- Orice neica nimeni intervievat pe stradă poate da o declaraţie corectă, fără bâlbâieli, fără "ăăăă"-uri, cu un vocabular avansat, deseori cu "har scriitoricesc". Încercaţi acelaşi experiment în România şi vă apucă plânsul.
- Elevii români nu ştiu să se exprime. La română sunt învăţaţi să reproducă fraze sforăitoare şi găunoase fără a avea habar ce înseamnă (asta am făcut şi eu când eram elev, n-aveam de ales).
- Limbajul criticilor de literatură (cu foarte mic excepţii), dar mai ales de artă, este definiţia pură a limbajului de lemn (de placaj făcut din rumeguş, mai bine zis, de traforaj). Fraza are aproape structură fixă, la fiecare substantiv calificativ e musai să fie atârnate măcar două adjective elucubrante, cât mai epatante posibil, fără să conteze că se potrivesc ca nuca în perete.
- "salbă de compoziţii adunate sub titlul..."
- "în plan filozofic": în primul rând e "filosofic", apoi ce dracu' are Platon cu portretul în cauză? o forţare la temă de mai mare dragul...
- "ne duce direct şi statornic..."
- "problematică complexă..." (citează din Ion Iliescu?)
- "stăpâneşte temeinic..."
- "expresionism = vitalism": ce gogomănie!, expresionismul tocmai că e morbid; iar "vitalism" e scos din fund, nu suntem la biologie, "vitalitate" ce are? nu e la fel de sforăitor?
- "în plan cromatic..."
- "sub raport cromatic..."
- "desenul cristalizează..."
- "trăsături de penel..."
- "o iubitoare a culorii..."
- "culori vii şi puternice..."
- "paleta tematică..."
- "sfera evoluţiei lor creatore..." : WTF is that?
- "a puncta anumite momente sau trepte..."
- "zămisliri"
- "iubitorii de frumos..."
- "va întregi armonios profilul artisitic creator..."
Ce spun românii: "Învăţământul românesc este nemaipomenit", "ce scriu românii e superior fiindcă noi avem suflet". Ce ştiu eu (şi ai mei părinţi care şi-au petrecut toată viaţa în învăţământ):
Iată un exemplu, absolut la întâmplare. Am gugălit, "critică de artă" şi am ales primul pasaj din listă:
Vizionandu-i salba de compozitii adunate sub titlul "IPOSTAZE" (adica aspect, infatisare, sau, in plan filozofic dupa Platon "fiecare dintre cele trei substante spirituale: intelectul, sufletul si materia, ce constituie lumea inteligibila") "FEMININE"(propriu femeii, femeiesc), titlu ce ne introduce direct si statornic in problematica complexa a PORTRETULUI (punte de incercare a talentului in artele vizuale, mai ales in grafica, pictura, sculptura), mi-am dat seama ca tanara pictorita stapaneste temeinic desenul (cu toate complicatiile lui cand e vorba de oameni, de portrete!) si are un remarcabil simt al culorii. Femeile sale, toate tinere, gratioase si dinamice (cand nu sunt puternic adancite in ganduri existentiale!) sunt de o remarcabila frumusete si vitalitate. Expresionismul (vitalism, exuberanta!) isi spune cuvantul nu numai in plan cromatic, ci si in cel menit sa sublinieze caracterul si temperamentul personajelor sale. Desenul (ductul) "cristalizeaza" in forme de o rara frumusete trupul (cu toate ale lui) femeii, aproape intotdeauna in miscare ( dans, abandon, autoadoratie narcisista, provocare, etc). Si nudul dar si vestimentatia caracterizanta i se supun si o ajuta sa realizeze ingenios si cu vadita intentii picturale "ipostazele"..... Psihologia feminina, domeniu in care in calitate de medic Nadia Radulescu este adanc cunoscatoare, in neasteptate si semnificative corespondente si ipostaze, isi spune din plin cuvantul in formele specifice ale principiului estetic horatian "utile si dulci"(folositoare si placute, agreabile). Sub raport cromatic, Nadia Radulescu se dovedeste prin cascade si-n trasaturi de penel in spirit expresionist, dinamic, o iubitoare a culorilor vii si puternice. Rosul, verdele, galbenul, auriul, albul, gama griulrilor si unele accente maronii sau negre se rasfata in zamislirile ei picturale.O adunătură de clişee:
Paleta tematica a pictoritei - de aceasta data voit axata pe ipostazele feminine - este insa mult mai cuprinzatoare. Cei ce i-au vazut expozitiile personale anterioare sau i-au remarcat participarile la numeroasele expozitii de grup cunosc acest lucru.
Toti artistii plastici, in sfera evolutiei lor creatoare, in dorinta de a-si puncta unele momente sau trepte, procedeaza la fel. Important este faptul ca spiritul si personalitatea lor artistica sa se impuna in toate zamislirile cu care, periodic, se prezinta in fata iubitorilor de frumos. Categoric si in curand, pictorita Nadia Radulescu isi va intregi armonios profilul artsitic creator.
E cineva de părere că nu e un exemplu înfiorător de limbaj de lemn putred? Toate sunt clişee obositoare, la care devenim inevitabil imuni. Şi asta se practică de ani buni de zile, de când ascultam la TVR reportaje de la sala Dales. Aproape că aş putea scrie un program pe calculator care să genereze critică de artă, precum studenţii de la M.I.T..
Nu contează cine se bate cu pumnul în piept, ci doar cine tace şi face. Ruşii (iar ei!) zic mereu că ei sunt cei mai cultivaţi pentru că ei au (pe lângă placa lor obositoare cu "sufletul mare şi plin de trăiri", care eu zic că oricum nu l-au avut, fiindcă Dostoievski şi Cehov erau prea europenizaţi ca să-i reprezinte, şi oricum sufletul acela a fost stârpit de tătuca Lenin - ... OK, OK, Soljeniţân e iertat; ca fapt divers: el a locuit şi a scris 17 ani în ... America!) -- ei zic că au cel mai mare număr de cărţi publicate, vândute şi citite pe cap de locuitor. Dar eu n-am întâlnit prea mulţi ruşi, chiar şi educaţi de felul lor cum ajung pe la universităţi pe aici, care să mi se pară prea cultivaţi cu adevărat; or fi citind ei sute de pagini, dar ce folos dacă sunt porcării stakhanoviste?
Mă mai uit la ştiri pe internet vorbite în ruseşte şi mă cutremur de dezgust la cât de rudimentari sunt pseudo-intelectualii, crainicii, jurnaliştii şi comentatorii ruşi.
OK, credeţi că i-am desfiinţat complet pe tavarişcii noştri? Sau să continui?
luni, 8 septembrie 2008
Orgasm cerebral
De mult vroiam să tratez subiectul, dar n-am avut prilejul. Reţineri explicabile sunt cu duiumul înainte de a scrie aşa ceva:
De ce-şi pierd minţile fotbaliştii?
Să o luăm ştiinţific, cu o întrebare fundamentală: este fenomenul legat de sport în general sau doar de fotbal? Din experienţă proprie, nu am găsit nimic comparabil în alte sporturi.
De aici concludem următoarele cerinţe pentru orgasmul cerebral:
"Documentarul" continuă cu experinţa mea personală, urmată de "cazuri" celebre: Marco Tardelli, Abbas Suan şi Brandi Chastain.
"Păţania" mea nu e glorioasă (glamuroasă) defel. S-a petrecut în curtea şcolii. Nu aveam talent să intru în echipa clasei decât uneori ca rezervă, dar totuşi am jucat foarte mult fotbal, de plăcere. Pe deasupra, clasa noastră era de studioşi (nu tocilari; tocilari erau ceilalţi, noi n-aveam nevoie să tocim nimic :), mult mai slabi la fotbal ca celelalte clase, care aveau jucători de speriat. N-a fost nici măcar un meci oficial, ci un simplu amical (pick up, mai corect spus, adică "ad-hoc"). Jucam în atac, pe post de cherry picker care mi se potriveşte de minune. N-am avut viteză, nici dribling ambidextru ca să fiu mai bun la altceva. Portarul advers era un tip extrem de enervant. După ce mi-a apărat două şuturi nu prea reuşite, i-a zis (cu glas tare, să audă toţi) unui apărător de-al lor să nu se mai obosească să mă marcheze, că nu ştiu să joc.
Paranteză: răzbunarea poate fi un alt ingredient major în orgasmul cerebral. Răzbunarea nu e un sentiment înălţător, dar aici vorbim de satisfacţie supremă, şi hai să recunoaştem, ce e mai glorios şi primitiv ca dulcea răzbunare?. În film, cea mai reuşită scenă de răzbunare e în "Princess Bride" (trailer): Inigo Montoya (Mandy Patinkin) vs Count Rugen (Christopher Guest). Tot dialogul este pe IMDb iar clipul pe Youtube. Princess Bride mai are meritul să pună pe ecran şi cel mai reuşit duel: Inigo vs Westley (însoţit de un dialog apetisant).
OK, revenind la oile noastre (eu pe post de Inigo Montoya, iar portarul enervant pe post de Count Rugen) la nici două minute de la replica lui acidă, am prins o "ştangă" cum numai o dată în viaţă poţi prinde (am mai jucat sute de meciuri de atunci şi niciodată nu mi-a mai ieşit aşa un voleu...). Portarul nostru a degajat lung şi înalt, aproape tot terenul, iar eu am prins mai sus pomenita ştangă din alergare, din unghi, din afara careului. Mingea, ca din tun, a trecut pe la urechea portarului (şi faţa-i, încremenită de spaimă şi uimire -- dacă îi venea în faţă îl culegeau cu targa de pe teren, iar spaima lui a crescut satisfacţia mea ... ce sentiment primitiv, incontrolabil şi dulce), a muşcat violent din bară (care a mai zbârnâit câtva timp după impact) şi a intrat în poartă. Nu-mi aduc aminte exact ce s-a întâmplat cu creierul meu, dar mi-am pierdut controlul. Cred că am scos nişte sunete de troglodit după ce-şi răpune prada, sau aşa ceva. Tot ce ştiu e că aş fi tot continuat să alerg şi să scot zgomote primordiale o bucată de vreme şi toată ziua mi s-a învârtit capul de plăcere numai când îmi reaminteam senzaţiile inegalabile din acele doar câteva secunde (voleul perfect, traiectoria perfectă, răzbunarea perfectă).
În afara sportului (iar sexul e şi el un sport :o), e mai greu de atins aceeaşi performanţă. BTW, for the record, voleul din curtea şcolii (cu riscul de-a încasa o tastatură în cap de la nevestică) was better than sex.
Satisfacţie intelectuală în pragul euforiei am avut după o probă de bacalaureat. Ca să folosesc o expresie intraductibilă: "I absolutely fuckin' nailed the son of a bitch". Note mari am luat toată viaţa, deci nu aveam emoţii înainte, ştiam toate subiectele, dar văzând cât de aleator notează cucoanele din comisie la proba de română oral (inclusiv premiantele noastre la olimpiadă au luat nişte optari de nu-mi venea să cred), a apărut panica şi revolta: era nedrept să fii la cheremul unor ţoape sclerozate. Nota depindea efectiv de şansa de a folosi exact cuvintele pe care le aşteptau ele (nu neapărat cele mai potrivite), nimic altceva. Când a venit întrebarea, am avut inspiraţia să nu folosesc ce pregătisem eu de-acasă ci ce am crezut că le-ar fi mulţumit pe babe. Când le-am văzut dând din cap aprobator am avut acea senzaţie de euforie, care a continuat în drum spre casă (coborând minunatul nostru Copou, cu miros de tei). I-am dat atunci toţi banii din buzunar unei ţigănci care cerşea, atât de high eram.
OK, s-a lungit vorba cam mult. Închei cu trei cazuri celebre de temporary insanity.
- aparent, tema nu e nici serioasă, nici importantă, nici estetică
- dacă află nevestica, îmi dă cu blogul în cap
De ce-şi pierd minţile fotbaliştii?
Să o luăm ştiinţific, cu o întrebare fundamentală: este fenomenul legat de sport în general sau doar de fotbal? Din experienţă proprie, nu am găsit nimic comparabil în alte sporturi.
- Un passing shot la tenis (musai să fie de rever; în lung de linie sau în cross, nu contează): da, satisfacţia e mare, dar e un gest prea elegant pentru a cădea în sfere animalice ca la fotbal, la fel şi un lob perfect, un as, un slice. Are un ingredient cheie (adversarul în faţă, pe care îl depăşeşti cu îndemânare), dar poate că trebuie să fie un act de îndepicioare.
- Un coş de 3 la baschet (buzzer-beater): frumos, dar fiind atât de multe alte coşuri într-un meci, îşi pierde ceva din încărcătura emoţională. Nu l-am văzut nici măcar pe Robert Horry să-şi piardă minţile după faimosul lui coş de 3 (un cuţit înfipt adânc în inimi de Laker haters şi Sacramento lovers, dacă stau să mă gândesc bine, poate e o nedreptate mai mare decât acel Danemarca-România 2-2).
- Alte sporturi unde se dau goluri sunt prea lipsite de importanţă. Hocheiul ar fi undeva pe aproape, dar n-am jucat ca să atest la persoana întâi.
- Un touchdown sau field goal în ultima secundă în fotbalul american: n-am de unde să ştiu, dar parcă lipseşte portarul din ecuaţie.
- Un walk-off home run în baseball: durează prea mult cât zboară mingea 400 de metri. Deşi loviturile lui Big Papi (David Ortiz) în incredibila revenire din Red Sox vs Yankees (ALCS 2004) îmi dau de gândit. Oameni buni, era vorba de o frustrare lungă de 86 de ani, o rivalitate de legendă, răzbunare, ... nu-i de glumit...
- Un hole-in-one la golf: e aşa o raritate că nu stârneşte decât consternare, e de domeniul norocului chior.
- Să scapi teafăr pe pârtia neagră la schi: intens, dar nu-ţi prea poţi permite să-ţi pierzi capul pe drum.
De aici concludem următoarele cerinţe pentru orgasmul cerebral:
- trebuie să fie o descărcare emoţională totală.
- trebuie să fie la capătul unui lung şir de frustrări, sau acumulări de tensiune insuportabilă.
- trebuie să ai "adversarul" direct implicat.
- trebuie să planeze asupra lui incertitudinea constantă: oricât de bine executat, orice mică modificare duce la eşec.
- trebuie să aibă ceva rudimentar în el.
"Documentarul" continuă cu experinţa mea personală, urmată de "cazuri" celebre: Marco Tardelli, Abbas Suan şi Brandi Chastain.
"Păţania" mea nu e glorioasă (glamuroasă) defel. S-a petrecut în curtea şcolii. Nu aveam talent să intru în echipa clasei decât uneori ca rezervă, dar totuşi am jucat foarte mult fotbal, de plăcere. Pe deasupra, clasa noastră era de studioşi (nu tocilari; tocilari erau ceilalţi, noi n-aveam nevoie să tocim nimic :), mult mai slabi la fotbal ca celelalte clase, care aveau jucători de speriat. N-a fost nici măcar un meci oficial, ci un simplu amical (pick up, mai corect spus, adică "ad-hoc"). Jucam în atac, pe post de cherry picker care mi se potriveşte de minune. N-am avut viteză, nici dribling ambidextru ca să fiu mai bun la altceva. Portarul advers era un tip extrem de enervant. După ce mi-a apărat două şuturi nu prea reuşite, i-a zis (cu glas tare, să audă toţi) unui apărător de-al lor să nu se mai obosească să mă marcheze, că nu ştiu să joc.
Paranteză: răzbunarea poate fi un alt ingredient major în orgasmul cerebral. Răzbunarea nu e un sentiment înălţător, dar aici vorbim de satisfacţie supremă, şi hai să recunoaştem, ce e mai glorios şi primitiv ca dulcea răzbunare?. În film, cea mai reuşită scenă de răzbunare e în "Princess Bride" (trailer): Inigo Montoya (Mandy Patinkin) vs Count Rugen (Christopher Guest). Tot dialogul este pe IMDb iar clipul pe Youtube. Princess Bride mai are meritul să pună pe ecran şi cel mai reuşit duel: Inigo vs Westley (însoţit de un dialog apetisant).
OK, revenind la oile noastre (eu pe post de Inigo Montoya, iar portarul enervant pe post de Count Rugen) la nici două minute de la replica lui acidă, am prins o "ştangă" cum numai o dată în viaţă poţi prinde (am mai jucat sute de meciuri de atunci şi niciodată nu mi-a mai ieşit aşa un voleu...). Portarul nostru a degajat lung şi înalt, aproape tot terenul, iar eu am prins mai sus pomenita ştangă din alergare, din unghi, din afara careului. Mingea, ca din tun, a trecut pe la urechea portarului (şi faţa-i, încremenită de spaimă şi uimire -- dacă îi venea în faţă îl culegeau cu targa de pe teren, iar spaima lui a crescut satisfacţia mea ... ce sentiment primitiv, incontrolabil şi dulce), a muşcat violent din bară (care a mai zbârnâit câtva timp după impact) şi a intrat în poartă. Nu-mi aduc aminte exact ce s-a întâmplat cu creierul meu, dar mi-am pierdut controlul. Cred că am scos nişte sunete de troglodit după ce-şi răpune prada, sau aşa ceva. Tot ce ştiu e că aş fi tot continuat să alerg şi să scot zgomote primordiale o bucată de vreme şi toată ziua mi s-a învârtit capul de plăcere numai când îmi reaminteam senzaţiile inegalabile din acele doar câteva secunde (voleul perfect, traiectoria perfectă, răzbunarea perfectă).
În afara sportului (iar sexul e şi el un sport :o), e mai greu de atins aceeaşi performanţă. BTW, for the record, voleul din curtea şcolii (cu riscul de-a încasa o tastatură în cap de la nevestică) was better than sex.
Satisfacţie intelectuală în pragul euforiei am avut după o probă de bacalaureat. Ca să folosesc o expresie intraductibilă: "I absolutely fuckin' nailed the son of a bitch". Note mari am luat toată viaţa, deci nu aveam emoţii înainte, ştiam toate subiectele, dar văzând cât de aleator notează cucoanele din comisie la proba de română oral (inclusiv premiantele noastre la olimpiadă au luat nişte optari de nu-mi venea să cred), a apărut panica şi revolta: era nedrept să fii la cheremul unor ţoape sclerozate. Nota depindea efectiv de şansa de a folosi exact cuvintele pe care le aşteptau ele (nu neapărat cele mai potrivite), nimic altceva. Când a venit întrebarea, am avut inspiraţia să nu folosesc ce pregătisem eu de-acasă ci ce am crezut că le-ar fi mulţumit pe babe. Când le-am văzut dând din cap aprobator am avut acea senzaţie de euforie, care a continuat în drum spre casă (coborând minunatul nostru Copou, cu miros de tei). I-am dat atunci toţi banii din buzunar unei ţigănci care cerşea, atât de high eram.
OK, s-a lungit vorba cam mult. Închei cu trei cazuri celebre de temporary insanity.
- Marco Tardelli, în finala mondialelor din 1982. Doar un italian putea să capteze esenţa unui asmenea gest şi să-l transforme natural în artă. Manifestările lui Tardelli au fost la fel de estetice ca o sculptură a lui Michelangelo. Este atât de prezent în memoria italienilor încât, după 24 de ani, Fabio Grosso nu a putut face nimic altceva decât să-l imite pe Tardelli: era obligat, poate voluntar, poate involuntar. Expresia lui Tardelli este pentru totdeauna întipărită în subconştientul oricărui sportiv italian. Poate chiar a fiecărui italian. Există documentare despre Tardelli: rezumatul finalei pe Youtube. Descrierea în engleză are similitudini evidente cu un orgasm:
"When his shot hit the back of the net, Tardelli went into ecstasy, running as if he would never stop. 'Where was I going? I don't know. I really don't know. You just go mad in that moment in time.' 'It was the pinnacle of joy. My kids give me joy but there is nothing like that one moment. In sports or in life, nothing compares to that moment.' Tardelli's reaction to scoring has become iconic in Italian culture and is known as Tardelli's scream."
Un alt documentar în spaniolă, cu declaraţiile lui Tardelli în italiană."Era felicitá, commozione. È stato come un vulcano che esplode. È un momento che far' li pensare a quello che hai fatto nella vita, alla tua famiglia, ai tue fratelli, all'Italia. È un poco come quando dicono che stai morire e tu rivedi un po' tutta tua vita."
(NB: să-mi corecteze cineva italiana, transcrisă după ureche)
Ecstasy". "Pinacle of joy". "Un vulcan care erupe". Ce poate fi? ... aţi ghicit!
Pentru referinţe: Fabio Grosso în 2006. O imitaţie imperfectă a lui Tardelli. Imperfectă din mai multe privinţe estetice: nu e original, nu e la fel de spontan, nu e la fel de emoţionant, nu e la fel de frumos ca Tardelli. A fost într-un fel ghinion că n-a fost Pirlo s-au Del Piero să dea golul acela. Dar şi corect faţă de Tardelli, nu avea dreptul să fie estetic superior originalului. Cu riscul de a produce comentarii sarcastice şi aluzii gay: cei 11 italieni din 1982 arătau al naibii de bine, ca nişte semizei. Aproape mai bine ca sudamericanii din '78, sau echipa de volei a Argentinei care i-a smuls până şi bunicei mele nişte remarci de necrezut (pentru cine o cunoaşte pe bunica), care nu are decât dispreţ nedisimulat pentru sport: nu e decât o pierdere de vreme pentru proşti. A zis (sic!): "bă, bine arată nărodacii aştia". Ce n-a văzut bunica e echipa americană de polo.
Poloul pe apă produce cele mai reuşite exemplare masculine, asta e ştiut. Un articol în New York Times consfinţeste verdictul: Terry Schroeder întruchipează perfecţiunea fizică a sportivului (antic sau modern).Nu ştim cine a fost modelul pentru discobolul lui Myron (nu Phidias), dar Schroeder a fost deconspirat anul acesta."Prior to the L.A. Games, Dr. Schroeder was given the unique opportunity to symbolize the ideal Olympic athlete. In 1984, sculptor Robert Graham selected Dr. Schroeder's physique among many athletes to model for a nude bronze statue that was commissioned for the L.A. Games. The one male and one female headless statues, created to exemplify ancient Greek sculpting, were placed prominently above the L.A. Coliseum and drew a great deal of attention; they still do."
Back to Tardelli... Ca fapt divers, o mostră a geniului lui Ioan Chirilă: cartea lui despre mondialul din 1982 (España '82, Editura Sport Turism, 1982) are pe copertă o imagine stilizată (în tente albastre, evident pentru azzuri) cu chipul lui Tardelli în momentul lui de extaz. Cartea a fost publicată la foarte scurt timp după mondiale, deci Chirilă a avut o premoniţie genială a ceea ce a devenit ulterior "fenomenul Tardelli", cu mult înaintea altora. - Abbas Suan, un arab în echipa Israelului. Un gol salvator pentru echipa naţională în ultimul minut din meciul cu Elveţia din 2005 l-a adus pe prima pagină chiar şi în Sports Illustrated. Remarcabil, pentru că SI nu dă doi bani pe fotbalul european. Nu am mai reuşit să găsesc interviul cu Suan în care descria clipa de extaz pe care o retrăieşte de atunci aproape zilnic în imaginaţie: vede la ralenti cum se ridică întreaga peluză în picioare, aproape distinge feţele a sute de spectatori din spatele porţii şi expresia lor de nebunie. A fost de ajuns să-l determine pe Suan, un arab, să facă gestul simbolic de a se înfăşura în steagul Israelului şi să fie apoi iertat fără reproş de ai lui (circumstanţele atenuante sunt întocmai ca în bancul cu Gheorghe Doja şi groful la poker). În orice alte circumstanţe ar fi fost descalificat definitiv în ochii semenilor lui.
- Brandi Chastain, golul decisiv din finala feminină din 1999. Zice-se că gestul ei de a-şi rupe tricoul a fost calculat, premeditat. Eu zic că e bârfă, era imposbil de anticipat că se va ajunge la 11m şi ea va fi ultima pe listă. În orice caz, după aproape 10 ani, Brandi Chastain e încă un subiect activ de conversaţii, într-o ţară care a căzut în totalitate sub controlul dement al FCC. Exemplul e bun, fiindcă dovedeşte că nu numai bărbaţii pot cădea pradă unei stări atât de primitive de temporary insanity.
And let me tell you ... temporary insanity never looked that good ... :o)
joi, 4 septembrie 2008
Odă (în metru antic) lui Emil Grădinescu ... şi în ritm de salsa lui Hugo Morales
Un articol despre comentatorul meu preferat, Emil Grădinescu, scris de ziaristul meu preferat (NB: ziarist sportiv) -- după moartea inegalabilului Ioan Chirilă --, Cătălin Tolontan, un exemplu nu numai de ziarist demn de urmat dar şi de conştiinţă civică care detronează miniştri în stil Watergate, mă obligă să fac un nou top: al comentatorilor români. Are şi n-are legătură cu topul literar, pentru că limba vorbită cere un har aparte, uneori total diferit de cel pentru limba scrisă.
[Un exemplu notoriu de talent la scris şi lipsă totală de talent la vorbit este Gabriel Garcia Márquez. Mai sunt şi alţii.]
Aş înclina să cred că harul limbii vorbite e mai special şi mai rar: cere spontaneitate în adevăratul sens al cuvântului. Nu există tasta delete, nu ai luxul de a îmbunătăţi ulterior fraza, de a arunca la gunoi pagina care nu-ţi convine, de a căuta sinonime pe Merriam Webster dot com. Grădinescu e fluent, stăpâneşte limba romănâ cu o naturaleţe de invidiat pentru cineva care nu e scriitor de profesie, e creativ.
Au trecut ani buni, dar încă imi aduc aminte de expresiile lui pitoreşti.
Deci să-i iau şi eu la puricat pe comentatori. Pe cei pe care i-am prins eu.
I. În România
Alo, Minoiu, se aude ? ... dăm legătura la New York ...
II. În America de Nord:
III. America de Sud.
Evident, cireaşa de pe tort cu toate superlativele este din America de Sud.
Ce n-aş fi dat să văd meciul ăsta în Argentina. Aveam 13 ani, Maradona era zeu, stăteam noaptea să văd meciurile din Mexic la "minunata" televiziune sovietică. Abia trecuse Cernobîlul peste noi, apoi finala de la Sevilla la o săptămână (... agonie şi extaz) ...
Ce diferenţă face un comentator latin (vezi @1:30, @7:45), comparat cu neamţul, fad şi fără pasiune...
Comentatorul argentinian este Victor Hugo Morales. Comentator argentinian născut în ... Uruguay !!?!
Ce reacţie: "Quiero llorar... Dios Santo ... viva el fútbol... es para llorar, perdónenme ...".
"Barrilete cósmico, de qué planeta viníste ?" Butoiaş cosmic, de pe ce planetă vii ?
NB: Nu se ştie de ce, la noi traducerea era butoiaş atomic, dar originalul e butoiaş cosmic ...
PS: Interesant este că Morales a fost la radio. La TV a comentat Mauro Viale, mult mai slab.
IV. Mişigăn
Bonus, pentru divertisment, crainicul NBA din Detroit, atât de vestit încât e cunoscut doar cu un singur nume, Mason (un fel de Madonna).
Postcript.
Recitind recent pasajul de mai jos am rămas cu aceeaşi impresie stânjenitoare pe care o lasă toate textele corcite produse de imigranţii transplantaţi într-o cultură străină, ca mine. Ca să nu divaghez prea mult de la tema principală, Grădinescu şi Morales, cred că subiectul limbii şi culturii corcite merită tratat într-un blogpost separat. Asta ca să folosesc intenţionat un termen intraductibil.
Clipul conţine multe aluzii "culturale" specifice Detroit-ului.
(1) Prima coloană sonoră: Kid Rock, "Bawitdaba" (două nominalizări la Grammy în 2000): Bawitdaba da bang a dang diggy diggy diggy said the boogy said up jump the boogy... Kid Rock e născut în Romeo, Michigan (suburbie a Detroit-ului).
(2) A doua melodie: "Final countdown" de Europe, formaţie suedeză, nu mişiganeză. Dar, în Minnesota şi Michigan cel mai mare grup etnic este de origine scandinavă.
(3) Într-un alt clip, din 2004, în tribune e surprins şi Eminem, ca "simplu spectator". Eminem e crescut în Warren, Michigan (tot suburbie a Detroit-ului).
(4) Detroit a reputaţia de oraş "cu guler albastru" (nu "oraş al oamenilor muncii" sau, şi mai rău, "oraş proletar"). Semantica e puţin diferită, gulerul albastru e al oamenilor care muncesc, care nu-s neapărat oameni ai muncii de-ai noştri, ce numai se prefăceau că muncesc... Sirena care se aude pe fundal, este semnalul tradiţional pentru începutul de tură în fabricile din Detroit. Fanii vin la meci cu semne galbene Men at work (folosite la construcţii de drumuri).
(5) Spiritului echipei e pivotul, Ben Wallace. Intimidant, dar simpatic. E poate singurul om de pe planetă care l-a dărâmat de pe picioare pe mamutul de Shaq (147kg). Big Ben are origini modeste: a jucat în "divizia a treia", la Virginia Union University, pe urmă în Italia, şi a ajuns abia la 26 de ani la Detroit. Clopotul din turnul Londrei (Big Ben, singura aluzie de import) bătea la fiecare blocaj al lui Wallace.
[Un exemplu notoriu de talent la scris şi lipsă totală de talent la vorbit este Gabriel Garcia Márquez. Mai sunt şi alţii.]
Aş înclina să cred că harul limbii vorbite e mai special şi mai rar: cere spontaneitate în adevăratul sens al cuvântului. Nu există tasta delete, nu ai luxul de a îmbunătăţi ulterior fraza, de a arunca la gunoi pagina care nu-ţi convine, de a căuta sinonime pe Merriam Webster dot com. Grădinescu e fluent, stăpâneşte limba romănâ cu o naturaleţe de invidiat pentru cineva care nu e scriitor de profesie, e creativ.
Au trecut ani buni, dar încă imi aduc aminte de expresiile lui pitoreşti.
- "Nadal a fost lovit acolo unde-i vine voinicului mai greu"
(Nadal fotbalistul, Miguel Ángel, unchiul lui Rafa, tenismanul) - O "chiflă" a lui Băban (n.b., ratare penibilă, nu vă gândiţi la alte măscări...)
- "Munteanu a tras la colţul scurt, dar ciubărul nu merge de două ori la apă"
- "fundaşul de 19 ani a prins rădăcini în linia de fund a Craiovei"
- "Asta fac băieţii, se mai şi ceartă la fotbal!"
Deci să-i iau şi eu la puricat pe comentatori. Pe cei pe care i-am prins eu.
I. În România
- Emil Grădinescu (10)
- Citez dintr-un comentariu la articolul lui Tolontan: "Îmi amintesc meciul cu Danemarca (2003, cel mai trist şi nedrept rezultat din istorie). Înainte de meci, absolut nici o speranţă nu aveam. După primul nostru şut bun, felul în care comenta domnul acesta, deodată mi-a venit sentimentul că-i batem. El mi-a indus acest sentiment. Alături de el am ţipat la cele două goluri. Şi să nu plâng după meci tot comentariul lui m-a oprit. A zis tot ce-a avut de zis: arbitrului, forului UEFA, tuturor. A vorbit pentru mine, pentru că eu nu aveam voce."
- Asta este menirea unui scriitor sau crainic: să spună ce noi nu putem pune în cuvinte
- Bogdan Stănculescu (10)
- fără egal în baschet: pasionat, fluent, cunoscător
- Radu Naum (8)
- foarte talentat, dar îi lipseşte un atribut esenţial: imparţialitatea; e obsedat de conspiraţii şi obositor cu smiorcăielile împotriva arbitrilor;
- Radu Antofi (9)
- perfect pentru radio
- Andi Vilara (8)
- mai există? bun, dar prea posac
- Bogdan Cosmescu (7)
- voce agasantă, nepotrivită pentru TV
- Cosmin Băleanu (4)
- limitat, câcâit
- Costi Mocanu (7)
- Cristian Ţopescu (10)
- alegere sentimentală a generaţiei anterioare; overrated, nu avea concurenţă
- Teoharie Coca-Cosma (9)
- bun, am descărcat de curând de pe Youtube finala de la Sevilla şi am avut şi acum emoţii la 11m.
- Ion Ghiţulescu (9)
- elegant, un gentleman (îmi poate explica cineva de ce dinamoviştii sunt mai stilaţi decât steliştii?)
- Sebastian Domozină (9)
- primul nostru sudamerican (prazilian :o); există un clip pe YouTube de la meciul cu Kaiserslautern din '83; inegalabil, ce descătuşare (îţi vine să-ţi rupi tricoul de pe tine, ca Brandi Chastain la finala feminină din '99 :o), ce săraci şi frumoşi erau oltenii noştri cu treningurile lor de supraelastic...
- Nicolae Secoşan (8)
- echivalentul bănăţean al lui Domozină
- Ilie Dobre (?)
- un pseudo-sudamerican, o enigmă pentru mine: e prost sau se face?
Ghiţulescu despre Dobre: "Să dăm legătura şi pe alt stadion, ca să se mai odihnească şi jucătorii din meciul pe care-l comentează Ilie Dobre."
- un pseudo-sudamerican, o enigmă pentru mine: e prost sau se face?
- Ion Ghiţă (4)
- a stabilit un record: era tot timpul beat la microfon
- Dumitru Graur (6)
- fiu de lingvist, dar sursă inepuizabilă de perle (e.g. "Alina Astafei a dat naştere unei fiinţe umane", "Bună ziua din oraşul de sub Someş", "Maradona are o rană la degetul de la piciorul mic", "Capul lui Dudu Georgescu loveşte bara şi iese în aut"), dar în mod inexplicabil simpatic
- Cornel Pumnea (2)
- limitat, sâsâit, defazat, un simbol al limbajului de lemn
Alo, Minoiu, se aude ? ... dăm legătura la New York ...
II. În America de Nord:
- Talk show radio: Tony Bruno, cu tolba lui de expresii extravagante ("tomfoolery and hijinx", "vitriol-vim-and-vinegar", "stone-cold lead-pipe locks", "keep it continue")... Eh, ce m-aş fi făcut eu fără Tony Bruno în naveta mea zilnică de 2 ore ... aproape am plâns de nervi când s-a mutat la alt post ...
- Tenis: John McEnroe, Mary Carillo; McEnroe aduce tot timpul vorba de Năstase;
- NFL: Al Michaels, Chris Berman (chiar dacă unii îl consideră bufon)
- Baschet: Al Michaels (bis), Charles Barkley ("that's turrrble")
- Baseball: Joe Morgan, el ar trebui să apară în dicţionar în dreptul definiţiei expertului: m-a făcut până şi pe mine să înţeleg ce mare scofală e şi sportul ăsta
- Hochei: Paul Ferguson şi Richard Bopree de pe Eurosportul de-altădat': un fel de car talk brothers, foarte foarte pitoreşti, autoironici şi amuzanţi
III. America de Sud.
Evident, cireaşa de pe tort cu toate superlativele este din America de Sud.
Ce n-aş fi dat să văd meciul ăsta în Argentina. Aveam 13 ani, Maradona era zeu, stăteam noaptea să văd meciurile din Mexic la "minunata" televiziune sovietică. Abia trecuse Cernobîlul peste noi, apoi finala de la Sevilla la o săptămână (... agonie şi extaz) ...
Ce diferenţă face un comentator latin (vezi @1:30, @7:45), comparat cu neamţul, fad şi fără pasiune...
Comentatorul argentinian este Victor Hugo Morales. Comentator argentinian născut în ... Uruguay !!?!
Ce reacţie: "Quiero llorar... Dios Santo ... viva el fútbol... es para llorar, perdónenme ...".
"Barrilete cósmico, de qué planeta viníste ?" Butoiaş cosmic, de pe ce planetă vii ?
NB: Nu se ştie de ce, la noi traducerea era butoiaş atomic, dar originalul e butoiaş cosmic ...
PS: Interesant este că Morales a fost la radio. La TV a comentat Mauro Viale, mult mai slab.
IV. Mişigăn
Bonus, pentru divertisment, crainicul NBA din Detroit, atât de vestit încât e cunoscut doar cu un singur nume, Mason (un fel de Madonna).
Postcript.
Recitind recent pasajul de mai jos am rămas cu aceeaşi impresie stânjenitoare pe care o lasă toate textele corcite produse de imigranţii transplantaţi într-o cultură străină, ca mine. Ca să nu divaghez prea mult de la tema principală, Grădinescu şi Morales, cred că subiectul limbii şi culturii corcite merită tratat într-un blogpost separat. Asta ca să folosesc intenţionat un termen intraductibil.
Clipul conţine multe aluzii "culturale" specifice Detroit-ului.
(1) Prima coloană sonoră: Kid Rock, "Bawitdaba" (două nominalizări la Grammy în 2000): Bawitdaba da bang a dang diggy diggy diggy said the boogy said up jump the boogy... Kid Rock e născut în Romeo, Michigan (suburbie a Detroit-ului).
(2) A doua melodie: "Final countdown" de Europe, formaţie suedeză, nu mişiganeză. Dar, în Minnesota şi Michigan cel mai mare grup etnic este de origine scandinavă.
(3) Într-un alt clip, din 2004, în tribune e surprins şi Eminem, ca "simplu spectator". Eminem e crescut în Warren, Michigan (tot suburbie a Detroit-ului).
(4) Detroit a reputaţia de oraş "cu guler albastru" (nu "oraş al oamenilor muncii" sau, şi mai rău, "oraş proletar"). Semantica e puţin diferită, gulerul albastru e al oamenilor care muncesc, care nu-s neapărat oameni ai muncii de-ai noştri, ce numai se prefăceau că muncesc... Sirena care se aude pe fundal, este semnalul tradiţional pentru începutul de tură în fabricile din Detroit. Fanii vin la meci cu semne galbene Men at work (folosite la construcţii de drumuri).
(5) Spiritului echipei e pivotul, Ben Wallace. Intimidant, dar simpatic. E poate singurul om de pe planetă care l-a dărâmat de pe picioare pe mamutul de Shaq (147kg). Big Ben are origini modeste: a jucat în "divizia a treia", la Virginia Union University, pe urmă în Italia, şi a ajuns abia la 26 de ani la Detroit. Clopotul din turnul Londrei (Big Ben, singura aluzie de import) bătea la fiecare blocaj al lui Wallace.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)