luni, 8 septembrie 2008

Orgasm cerebral

De mult vroiam să tratez subiectul, dar n-am avut prilejul. Reţineri explicabile sunt cu duiumul înainte de a scrie aşa ceva:
  • aparent, tema nu e nici serioasă, nici importantă, nici estetică
  • dacă află nevestica, îmi dă cu blogul în cap
Dar simpla menţionare a lui Brandi Chastain deunăzi a fost picătura care a revărsat paharul nerăbdării. Alte picături au nimerit în pahar din plescăiala altor bloguri (1, 2). Multă lume va desconsidera ideea numai pe motiv că fotbalul şi fotbaliştii nu pot fi luaţi în serios. Ei nu sunt fiinţe de nivelul nostru, nu au acelaşi număr de circumvoluţiuni, ei trebuie ţinuţi undeva într-un ţarc şi scoşi (ca gladiatorii) numai când avem noi chef de a ne recrea ochii (nu şi intelectul) cu distracţii ieftine. Parţial e adevărat. Beleaua face că deşi n-am jucat niciodată sport de performanţă, deci n-am fost implicat niciodată într-un meci important, am suferit şi eu ca Brandi Chastain un moment de temporary insanity şi m-a frământat mereu întrebarea cum e posibil să treci printr-o senzaţie atât de devastator de intensă prin simplul fapt de a trimite o minge plină cu aer printre bare.

De ce-şi pierd minţile fotbaliştii?

Să o luăm ştiinţific, cu o întrebare fundamentală: este fenomenul legat de sport în general sau doar de fotbal? Din experienţă proprie, nu am găsit nimic comparabil în alte sporturi.
  • Un passing shot la tenis (musai să fie de rever; în lung de linie sau în cross, nu contează): da, satisfacţia e mare, dar e un gest prea elegant pentru a cădea în sfere animalice ca la fotbal, la fel şi un lob perfect, un as, un slice. Are un ingredient cheie (adversarul în faţă, pe care îl depăşeşti cu îndemânare), dar poate că trebuie să fie un act de îndepicioare.
  • Un coş de 3 la baschet (buzzer-beater): frumos, dar fiind atât de multe alte coşuri într-un meci, îşi pierde ceva din încărcătura emoţională. Nu l-am văzut nici măcar pe Robert Horry să-şi piardă minţile după faimosul lui coş de 3 (un cuţit înfipt adânc în inimi de Laker haters şi Sacramento lovers, dacă stau să mă gândesc bine, poate e o nedreptate mai mare decât acel Danemarca-România 2-2).
  • Alte sporturi unde se dau goluri sunt prea lipsite de importanţă. Hocheiul ar fi undeva pe aproape, dar n-am jucat ca să atest la persoana întâi.
  • Un touchdown sau field goal în ultima secundă în fotbalul american: n-am de unde să ştiu, dar parcă lipseşte portarul din ecuaţie.
  • Un walk-off home run în baseball: durează prea mult cât zboară mingea 400 de metri. Deşi loviturile lui Big Papi (David Ortiz) în incredibila revenire din Red Sox vs Yankees (ALCS 2004) îmi dau de gândit. Oameni buni, era vorba de o frustrare lungă de 86 de ani, o rivalitate de legendă, răzbunare, ... nu-i de glumit...
  • Un hole-in-one la golf: e aşa o raritate că nu stârneşte decât consternare, e de domeniul norocului chior.
  • Să scapi teafăr pe pârtia neagră la schi: intens, dar nu-ţi prea poţi permite să-ţi pierzi capul pe drum.

De aici concludem următoarele cerinţe pentru orgasmul cerebral:
  • trebuie să fie o descărcare emoţională totală.
  • trebuie să fie la capătul unui lung şir de frustrări, sau acumulări de tensiune insuportabilă.
  • trebuie să ai "adversarul" direct implicat.
  • trebuie să planeze asupra lui incertitudinea constantă: oricât de bine executat, orice mică modificare duce la eşec.
  • trebuie să aibă ceva rudimentar în el.
Ei bine, numai în fotbal e posibil (aici ar fi loc de un alt eseu cu titlul: "Omul redevine maimuţă când păşeşte pe terenul de fotbal"). Ca exerciţiu de imaginaţie: comparaţi vă rog cerinţele de mai sus cu orgasmul normal.

"Documentarul" continuă cu experinţa mea personală, urmată de "cazuri" celebre: Marco Tardelli, Abbas Suan şi Brandi Chastain.

"Păţania" mea nu e glorioasă (glamuroasă) defel. S-a petrecut în curtea şcolii. Nu aveam talent să intru în echipa clasei decât uneori ca rezervă, dar totuşi am jucat foarte mult fotbal, de plăcere. Pe deasupra, clasa noastră era de studioşi (nu tocilari; tocilari erau ceilalţi, noi n-aveam nevoie să tocim nimic :), mult mai slabi la fotbal ca celelalte clase, care aveau jucători de speriat. N-a fost nici măcar un meci oficial, ci un simplu amical (pick up, mai corect spus, adică "ad-hoc"). Jucam în atac, pe post de cherry picker care mi se potriveşte de minune. N-am avut viteză, nici dribling ambidextru ca să fiu mai bun la altceva. Portarul advers era un tip extrem de enervant. După ce mi-a apărat două şuturi nu prea reuşite, i-a zis (cu glas tare, să audă toţi) unui apărător de-al lor să nu se mai obosească să mă marcheze, că nu ştiu să joc.

Paranteză: răzbunarea poate fi un alt ingredient major în orgasmul cerebral. Răzbunarea nu e un sentiment înălţător, dar aici vorbim de satisfacţie supremă, şi hai să recunoaştem, ce e mai glorios şi primitiv ca dulcea răzbunare?. În film, cea mai reuşită scenă de răzbunare e în "Princess Bride" (trailer): Inigo Montoya (Mandy Patinkin) vs Count Rugen (Christopher Guest). Tot dialogul este pe IMDb iar clipul pe Youtube. Princess Bride mai are meritul să pună pe ecran şi cel mai reuşit duel: Inigo vs Westley (însoţit de un dialog apetisant).

OK, revenind la oile noastre (eu pe post de Inigo Montoya, iar portarul enervant pe post de Count Rugen) la nici două minute de la replica lui acidă, am prins o "ştangă" cum numai o dată în viaţă poţi prinde (am mai jucat sute de meciuri de atunci şi niciodată nu mi-a mai ieşit aşa un voleu...). Portarul nostru a degajat lung şi înalt, aproape tot terenul, iar eu am prins mai sus pomenita ştangă din alergare, din unghi, din afara careului. Mingea, ca din tun, a trecut pe la urechea portarului (şi faţa-i, încremenită de spaimă şi uimire -- dacă îi venea în faţă îl culegeau cu targa de pe teren, iar spaima lui a crescut satisfacţia mea ... ce sentiment primitiv, incontrolabil şi dulce), a muşcat violent din bară (care a mai zbârnâit câtva timp după impact) şi a intrat în poartă. Nu-mi aduc aminte exact ce s-a întâmplat cu creierul meu, dar mi-am pierdut controlul. Cred că am scos nişte sunete de troglodit după ce-şi răpune prada, sau aşa ceva. Tot ce ştiu e că aş fi tot continuat să alerg şi să scot zgomote primordiale o bucată de vreme şi toată ziua mi s-a învârtit capul de plăcere numai când îmi reaminteam senzaţiile inegalabile din acele doar câteva secunde (voleul perfect, traiectoria perfectă, răzbunarea perfectă).

În afara sportului (iar sexul e şi el un sport :o), e mai greu de atins aceeaşi performanţă. BTW, for the record, voleul din curtea şcolii (cu riscul de-a încasa o tastatură în cap de la nevestică) was better than sex.

Satisfacţie intelectuală în pragul euforiei am avut după o probă de bacalaureat. Ca să folosesc o expresie intraductibilă: "I absolutely fuckin' nailed the son of a bitch". Note mari am luat toată viaţa, deci nu aveam emoţii înainte, ştiam toate subiectele, dar văzând cât de aleator notează cucoanele din comisie la proba de română oral (inclusiv premiantele noastre la olimpiadă au luat nişte optari de nu-mi venea să cred), a apărut panica şi revolta: era nedrept să fii la cheremul unor ţoape sclerozate. Nota depindea efectiv de şansa de a folosi exact cuvintele pe care le aşteptau ele (nu neapărat cele mai potrivite), nimic altceva. Când a venit întrebarea, am avut inspiraţia să nu folosesc ce pregătisem eu de-acasă ci ce am crezut că le-ar fi mulţumit pe babe. Când le-am văzut dând din cap aprobator am avut acea senzaţie de euforie, care a continuat în drum spre casă (coborând minunatul nostru Copou, cu miros de tei). I-am dat atunci toţi banii din buzunar unei ţigănci care cerşea, atât de high eram.

OK, s-a lungit vorba cam mult. Închei cu trei cazuri celebre de temporary insanity.
  1. Marco Tardelli, în finala mondialelor din 1982. Doar un italian putea să capteze esenţa unui asmenea gest şi să-l transforme natural în artă. Manifestările lui Tardelli au fost la fel de estetice ca o sculptură a lui Michelangelo. Este atât de prezent în memoria italienilor încât, după 24 de ani, Fabio Grosso nu a putut face nimic altceva decât să-l imite pe Tardelli: era obligat, poate voluntar, poate involuntar. Expresia lui Tardelli este pentru totdeauna întipărită în subconştientul oricărui sportiv italian. Poate chiar a fiecărui italian. Există documentare despre Tardelli: rezumatul finalei pe Youtube. Descrierea în engleză are similitudini evidente cu un orgasm:
    "When his shot hit the back of the net, Tardelli went into ecstasy, running as if he would never stop. 'Where was I going? I don't know. I really don't know. You just go mad in that moment in time.' 'It was the pinnacle of joy. My kids give me joy but there is nothing like that one moment. In sports or in life, nothing compares to that moment.' Tardelli's reaction to scoring has become iconic in Italian culture and is known as Tardelli's scream."
    Un alt documentar în spaniolă, cu declaraţiile lui Tardelli în italiană.
    "Era felicitá, commozione. È stato come un vulcano che esplode. È un momento che far' li pensare a quello che hai fatto nella vita, alla tua famiglia, ai tue fratelli, all'Italia. È un poco come quando dicono che stai morire e tu rivedi un po' tutta tua vita."
    (NB: să-mi corecteze cineva italiana, transcrisă după ureche)

    Ecstasy". "Pinacle of joy". "Un vulcan care erupe". Ce poate fi? ... aţi ghicit!

    Pentru referinţe: Fabio Grosso în 2006. O imitaţie imperfectă a lui Tardelli. Imperfectă din mai multe privinţe estetice: nu e original, nu e la fel de spontan, nu e la fel de emoţionant, nu e la fel de frumos ca Tardelli. A fost într-un fel ghinion că n-a fost Pirlo s-au Del Piero să dea golul acela. Dar şi corect faţă de Tardelli, nu avea dreptul să fie estetic superior originalului. Cu riscul de a produce comentarii sarcastice şi aluzii gay: cei 11 italieni din 1982 arătau al naibii de bine, ca nişte semizei. Aproape mai bine ca sudamericanii din '78, sau echipa de volei a Argentinei care i-a smuls până şi bunicei mele nişte remarci de necrezut (pentru cine o cunoaşte pe bunica), care nu are decât dispreţ nedisimulat pentru sport: nu e decât o pierdere de vreme pentru proşti. A zis (sic!): "bă, bine arată nărodacii aştia". Ce n-a văzut bunica e echipa americană de polo.
    Poloul pe apă produce cele mai reuşite exemplare masculine, asta e ştiut. Un articol în New York Times consfinţeste verdictul: Terry Schroeder întruchipează perfecţiunea fizică a sportivului (antic sau modern).Nu ştim cine a fost modelul pentru discobolul lui Myron (nu Phidias), dar Schroeder a fost deconspirat anul acesta.
    "Prior to the L.A. Games, Dr. Schroeder was given the unique opportunity to symbolize the ideal Olympic athlete. In 1984, sculptor Robert Graham selected Dr. Schroeder's physique among many athletes to model for a nude bronze statue that was commissioned for the L.A. Games. The one male and one female headless statues, created to exemplify ancient Greek sculpting, were placed prominently above the L.A. Coliseum and drew a great deal of attention; they still do."

    Back to Tardelli... Ca fapt divers, o mostră a geniului lui Ioan Chirilă: cartea lui despre mondialul din 1982 (España '82, Editura Sport Turism, 1982) are pe copertă o imagine stilizată (în tente albastre, evident pentru azzuri) cu chipul lui Tardelli în momentul lui de extaz. Cartea a fost publicată la foarte scurt timp după mondiale, deci Chirilă a avut o premoniţie genială a ceea ce a devenit ulterior "fenomenul Tardelli", cu mult înaintea altora.


  2. Abbas Suan, un arab în echipa Israelului. Un gol salvator pentru echipa naţională în ultimul minut din meciul cu Elveţia din 2005 l-a adus pe prima pagină chiar şi în Sports Illustrated. Remarcabil, pentru că SI nu dă doi bani pe fotbalul european. Nu am mai reuşit să găsesc interviul cu Suan în care descria clipa de extaz pe care o retrăieşte de atunci aproape zilnic în imaginaţie: vede la ralenti cum se ridică întreaga peluză în picioare, aproape distinge feţele a sute de spectatori din spatele porţii şi expresia lor de nebunie. A fost de ajuns să-l determine pe Suan, un arab, să facă gestul simbolic de a se înfăşura în steagul Israelului şi să fie apoi iertat fără reproş de ai lui (circumstanţele atenuante sunt întocmai ca în bancul cu Gheorghe Doja şi groful la poker). În orice alte circumstanţe ar fi fost descalificat definitiv în ochii semenilor lui.


  3. Brandi Chastain, golul decisiv din finala feminină din 1999. Zice-se că gestul ei de a-şi rupe tricoul a fost calculat, premeditat. Eu zic că e bârfă, era imposbil de anticipat că se va ajunge la 11m şi ea va fi ultima pe listă. În orice caz, după aproape 10 ani, Brandi Chastain e încă un subiect activ de conversaţii, într-o ţară care a căzut în totalitate sub controlul dement al FCC. Exemplul e bun, fiindcă dovedeşte că nu numai bărbaţii pot cădea pradă unei stări atât de primitive de temporary insanity.

    And let me tell you ... temporary insanity never looked that good ... :o)

5 comentarii:

simonacratel spunea...

Sa moara Bibi daca inteleg ce rol am avut eu in scrierea acestui post! :) Ori Ina!

Sexul nu este sport, cum ti-am raspuns si la mine! Performantele fizice nu sint importante, si nici duratele ori rezistenta, ia-o cum vrei. Este o experienta psihică.

Si pentru ca n-am inteles mai nimic din ce-ai vrut sa spui, sper sa-ti dea nevasta cu blgoul in cap!

Un blogăr întârziat spunea...

OK, nu credeam că e chiar aşa de întortocheat.
Să citez din nou "sursele bibliografice", în ordinea din text:
[1] Brandi Chastain.
[2] Afirmaţia ta "Eu nu ştiu cum ar fi viaţa fără sport şi fără sex."
[3] Afirmaţia Inei: "My biggest sex organ is the brain."

simonacratel spunea...

:)

ok, data viitoare op sa spun "fara facut dragoste", hahaha

Anonim spunea...

Mult succes si multa minte limpede in continuare. Imi place de tine. Cu sau fara nevasta, n-are relevanta. Importanta e MINTEA CEA LIMPEDE. te salut.

Un blogăr întârziat spunea...

Thank you, miss Vanilla. Mintea nu se ştie cât mai ţine. În unele zile doar o cafea proastă o mai trezeşte (una bună n-are efect).

PS: "Cu" are relevanţă, că ea are gijă să-mi iau omegatreiurile.