Salt mortal

Urmează un salt mortal: de la fotbal în curtea şcolii la critică literară.

Fac următoarea afirmaţie care sigur îmi va atrage numai belele pe cap: în nici o ţară din lumea modernă nu are literatura un statut mai bun ca în America. Mai bun ca oriunde în Europa (inclusiv în Patria Culturii, Franţa... sau e Italia patria aceea?).

Simt că tutorele meu, Vio (odihnească-se în pace), se uită peste umăr la ce scriu şi trebuie să-i urmez sfatul, singurul sfat primit vreodată în ale scrisului pe care-l consider demn de a fi reţinut: o afirmaţie nu poate fi acceptabilă decât dacă are cel puţin trei argumente solide în sprijinul ei (N.B. până şi blogul meu frivol despre fotbal are trei cazuri la catastif...).

1. Numărul de critici literari pe cap de locuitor. Am observat cu uimire în ultima vreme că orice carte (de literatură universală) publicată în România are pe copertă aproape exclusiv critici din New York Times, Chicago Tribune, L.A. Weekly, Boston Globe, Washington Post, etc, etc. Unde-s criticii francezi? Până şi la Amelie Nothomb ("Uimire şi cutremur") erau numai critici americani. Oare nimeni nu mai produce critică originală? Păi când a luat Amelie premiul Academiei, nu a scris nimeni o recenzie ca lumea?
   
   Dacă o societate susţine (financiar) un asemenea număr de critici, înseamnă că interesul în literatură este pe măsură.


2. Numărul de librării pe cap de locuitor. Nu numai numărul, ci şi mărimea. Un Barnes&Noble din New York sau San Francisco e aproape la fel de mare ca un Macy's. Deci se vând la fel de multe ţoale ca şi cărţi. Iar mult mai important decât cantitatea e calitatea: se publică autori noi şi îndrăzneţi, de pe tot globul.


3. Numărul de aprecieri pozitive la adresa propriei culturi/literaturi (invers proporţional).
   Să luăm SUA şi România la puricat.
   
   Ce spun americanii: "Nu avem literatură", "învăţământul american e în pragul dezastrului".
   Ce am observat eu:
   • Studenţii americani m-au uimit de la început prin elocvenţă verbală (uneori tradusă în presentation skills, poate provenind din cultura lor de a forma salesman-i, care oricând le este de folos, dar efectul colateral este extrem de pozitiv).
   Articole (chiar şi ştiinţifice), expozeuri, nimicuri: toate sunt clare, la obiect, şi ai mereu sentimentul că ai prins ceva.
   • Orice neica nimeni intervievat pe stradă poate da o declaraţie corectă, fără bâlbâieli, fără "ăăăă"-uri, cu un vocabular avansat, deseori cu "har scriitoricesc". Încercaţi acelaşi experiment în România şi vă apucă plânsul.
   
   
   Ce spun românii: "Învăţământul românesc este nemaipomenit", "ce scriu românii e superior fiindcă noi avem suflet". Ce ştiu eu (şi ai mei părinţi care şi-au petrecut toată viaţa în învăţământ):
   • Elevii români nu ştiu să se exprime. La română sunt învăţaţi să reproducă fraze sforăitoare şi găunoase fără a avea habar ce înseamnă (asta am făcut şi eu când eram elev, n-aveam de ales).
   • Limbajul criticilor de literatură (cu foarte mic excepţii), dar mai ales de artă, este definiţia pură a limbajului de lemn (de placaj făcut din rumeguş, mai bine zis, de traforaj). Fraza are aproape structură fixă, la fiecare substantiv calificativ e musai să fie atârnate măcar două adjective elucubrante, cât mai epatante posibil, fără să conteze că se potrivesc ca nuca în perete.
   
   
   Iată un exemplu, absolut la întâmplare. Am gugălit, "critică de artă" şi am ales primul pasaj din listă:

   Vizionandu-i salba de compozitii adunate sub titlul "IPOSTAZE" (adica aspect, infatisare, sau, in plan filozofic dupa Platon "fiecare dintre cele trei substante spirituale: intelectul, sufletul si materia, ce constituie lumea inteligibila") "FEMININE"(propriu femeii, femeiesc), titlu ce ne introduce direct si statornic in problematica complexa a PORTRETULUI (punte de incercare a talentului in artele vizuale, mai ales in grafica, pictura, sculptura), mi-am dat seama ca tanara pictorita stapaneste temeinic desenul (cu toate complicatiile lui cand e vorba de oameni, de portrete!) si are un remarcabil simt al culorii. Femeile sale, toate tinere, gratioase si dinamice (cand nu sunt puternic adancite in ganduri existentiale!) sunt de o remarcabila frumusete si vitalitate. Expresionismul (vitalism, exuberanta!) isi spune cuvantul nu numai in plan cromatic, ci si in cel menit sa sublinieze caracterul si temperamentul personajelor sale. Desenul (ductul) "cristalizeaza" in forme de o rara frumusete trupul (cu toate ale lui) femeii, aproape intotdeauna in miscare ( dans, abandon, autoadoratie narcisista, provocare, etc). Si nudul dar si vestimentatia caracterizanta i se supun si o ajuta sa realizeze ingenios si cu vadita intentii picturale "ipostazele"..... Psihologia feminina, domeniu in care in calitate de medic Nadia Radulescu este adanc cunoscatoare, in neasteptate si semnificative corespondente si ipostaze, isi spune din plin cuvantul in formele specifice ale principiului estetic horatian "utile si dulci"(folositoare si placute, agreabile). Sub raport cromatic, Nadia Radulescu se dovedeste prin cascade si-n trasaturi de penel in spirit expresionist, dinamic, o iubitoare a culorilor vii si puternice. Rosul, verdele, galbenul, auriul, albul, gama griulrilor si unele accente maronii sau negre se rasfata in zamislirile ei picturale.
   Paleta tematica a pictoritei - de aceasta data voit axata pe ipostazele feminine - este insa mult mai cuprinzatoare. Cei ce i-au vazut expozitiile personale anterioare sau i-au remarcat participarile la numeroasele expozitii de grup cunosc acest lucru.
   Toti artistii plastici, in sfera evolutiei lor creatoare, in dorinta de a-si puncta unele momente sau trepte, procedeaza la fel. Important este faptul ca spiritul si personalitatea lor artistica sa se impuna in toate zamislirile cu care, periodic, se prezinta in fata iubitorilor de frumos. Categoric si in curand, pictorita Nadia Radulescu isi va intregi armonios profilul artsitic creator.

   O adunătură de clişee:
   • "salbă de compoziţii adunate sub titlul..."
   • "în plan filozofic": în primul rând e "filosofic", apoi ce dracu' are Platon cu portretul în cauză? o forţare la temă de mai mare dragul...
   • "ne duce direct şi statornic..."
   • "problematică complexă..." (citează din Ion Iliescu?)
   • "stăpâneşte temeinic..."
   • "expresionism = vitalism": ce gogomănie!, expresionismul tocmai că e morbid; iar "vitalism" e scos din fund, nu suntem la biologie, "vitalitate" ce are? nu e la fel de sforăitor?
   • "în plan cromatic..."
   • "sub raport cromatic..."
   • "desenul cristalizează..."
   • "trăsături de penel..."
   • "o iubitoare a culorii..."
   • "culori vii şi puternice..."
   • "paleta tematică..."
   • "sfera evoluţiei lor creatore..." : WTF is that?
   • "a puncta anumite momente sau trepte..."
   • "zămisliri"
   • "iubitorii de frumos..."
   • "va întregi armonios profilul artisitic creator..."
   
   
   E cineva de părere că nu e un exemplu înfiorător de limbaj de lemn putred? Toate sunt clişee obositoare, la care devenim inevitabil imuni. Şi asta se practică de ani buni de zile, de când ascultam la TVR reportaje de la sala Dales. Aproape că aş putea scrie un program pe calculator care să genereze critică de artă, precum studenţii de la M.I.T..
   
   Nu contează cine se bate cu pumnul în piept, ci doar cine tace şi face. Ruşii (iar ei!) zic mereu că ei sunt cei mai cultivaţi pentru că ei au (pe lângă placa lor obositoare cu "sufletul mare şi plin de trăiri", care eu zic că oricum nu l-au avut, fiindcă Dostoievski şi Cehov erau prea europenizaţi ca să-i reprezinte, şi oricum sufletul acela a fost stârpit de tătuca Lenin - ... OK, OK, Soljeniţân e iertat; ca fapt divers: el a locuit şi a scris 17 ani în ... America!) -- ei zic că au cel mai mare număr de cărţi publicate, vândute şi citite pe cap de locuitor. Dar eu n-am întâlnit prea mulţi ruşi, chiar şi educaţi de felul lor cum ajung pe la universităţi pe aici, care să mi se pară prea cultivaţi cu adevărat; or fi citind ei sute de pagini, dar ce folos dacă sunt porcării stakhanoviste?
   Mă mai uit la ştiri pe internet vorbite în ruseşte şi mă cutremur de dezgust la cât de rudimentari sunt pseudo-intelectualii, crainicii, jurnaliştii şi comentatorii ruşi.
   
   OK, credeţi că i-am desfiinţat complet pe tavarişcii noştri? Sau să continui?