Lucruri care să mă scoată din letargie sunt din ce în ce mai puţine.
Un segment ("Searching for Sugar Man") din emisiunea
60 Minutes, văzut absolut întâmplător, a fost unul din ele.
Este clar că fără internet, acest Rodriguez sigur ar fi murit fără să fi aflat vreodată ce s-a întâmplat cu muzica lui.
Într-un fel e şi vina lui: cu un nume ca Rodriguez-şi-atât eşti predestinat anonimatului.
Dar momentul când fiica lui a aflat, după 30 de ani, despre zecile de milioane de admiratori neştiuţi de la capătul celălalt al Pământului e probabil imposibil de redat în cuvinte.
Vorbind de surpize, cea mai mare surpriză a vieţii mele s-a produs în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989.
Am încercat de multe ori să explic altora supra-realismul situaţiei, dar nu am avut niciodată sentimentul că cineva a înţeles pe deplin.
Am plecat în vacanţă pe 14 decembrie 1989, cu clasa, într-un loc rupt de lume (internatul unei ferme agricole de la ţară). Fără nici o sursă de informaţii şi fără să avem nici o fărâmă de interes în informaţii.
Ne-am întors cu o combinaţie de remorcă trasă de tractor + tren personal în dimineaţa de 22 decembrie.
Era vineri, zi lucrătoare. Nu era nimeni acasă. Din nou, nici un semn pregătitor pentru mine.
Am trecut strada şi am ajuns la colegul cu care mă întorsesem de la fermă, să ne ţinem de plictiseală împreună.
Am pornit televizorul ca să ne punem un joc pe calculator (de pe casetofon pe TV cum era pe vremea aceea).
Cântau încă pionierii şi şoimii patriei, dar după numai câteva minute (cât încă manevram cablurile între calculator, casetofon şi TV) au apărut Caramitru, Dinescu şi ceilalţi.
Am luat-o în plin. Cum nu se poate mai de "în plin"...
Cred că ceva asemănător a fost şi pentru Eva Rodriguez.
marți, 9 octombrie 2012
vineri, 3 august 2012
Subtil sau bizar?
O judecătoare postează versuri pe Facebook.
Ziariştii noştri le cataloghează drept bizare.
Eu cred că mai degrabă e o referinţă foarte subtilă la infantilismul celor ajunşi azi la putere:
Ponta şi Antonescu (a.k.a. Tonta şi Crizel, Lolek şi Bolek, Copy Paste şi Antenescu, etc.)
Interesant...
Versurile citate de Iulia Moţoc fac parte din poezia "Neînţelegerea acceptată", din volumul Opere imperfecte, publicat în 1979.
"Neînţelegerea acceptată" - Nichita Stănescu
Eu sunt un bidon de benzină
aşezat pe treptele piramidei,
în evul mediu,
când piramidele nu aveau înţeles
şi când benzina încă nu-şi găsise aflare
Pasărea Phoenix mă ocoleşte şi nu mă bea.
Ea se duce în deşert să moară arsă de sete
pe ucigaşul nisip.
Sufletul faraonului de multă vreme
a curs în Marea Mediterană.
Cruciada copiilor abia acum se pregăteşte.
După plecarea zeilor,
copiii au ajuns la putere
şi se aţin cu mari cuţite în mâini
să izbească coaja de var a oului,
oriunde l-ar întâlni.
Interesant...
Versurile citate de Iulia Moţoc fac parte din poezia "Neînţelegerea acceptată", din volumul Opere imperfecte, publicat în 1979.
"Neînţelegerea acceptată" - Nichita Stănescu
Eu sunt un bidon de benzină
aşezat pe treptele piramidei,
în evul mediu,
când piramidele nu aveau înţeles
şi când benzina încă nu-şi găsise aflare
Pasărea Phoenix mă ocoleşte şi nu mă bea.
Ea se duce în deşert să moară arsă de sete
pe ucigaşul nisip.
Sufletul faraonului de multă vreme
a curs în Marea Mediterană.
Cruciada copiilor abia acum se pregăteşte.
După plecarea zeilor,
copiii au ajuns la putere
şi se aţin cu mari cuţite în mâini
să izbească coaja de var a oului,
oriunde l-ar întâlni.
marți, 31 iulie 2012
"Gimnapstică" cu continentele
E totuşi un paradox ca o ţară amărâtă ca a noastră să se bată de 40 de ani la medalii cu trei continente: SUA, URSS şi China (care-s 1, 3 şi 4 la suprafaţă; 1, 3, şi 9 la populaţie).
16 milioane contra 1,6 miliarde: o (dis)proporţie de 1 la 100.
Din '76: (URSS şi SUA au câte o participare în minus, fiindcă s-au hotărât să se boicoteze ca proştii, întâi americanii în '80 pe urmă sovieticii în '84 ca să nu se lase mai prejos). În medalii (URSS cuprinde tot după '89: CSI, Ucraina, Belarus, etc). Iar ca să fie turneul celor cinci naţiuni, băgăm şi Germania (democrată).
În ce domeniu de activitate s-a mai pomenit aşa ceva? Da, mai e Coreea la tir cu arcul şi Ungaria la polo, dar acolo continentele nu-şi pun mintea... Jos pălăria în faţa fetelor.
16 milioane contra 1,6 miliarde: o (dis)proporţie de 1 la 100.
Din '76: (URSS şi SUA au câte o participare în minus, fiindcă s-au hotărât să se boicoteze ca proştii, întâi americanii în '80 pe urmă sovieticii în '84 ca să nu se lase mai prejos). În medalii (URSS cuprinde tot după '89: CSI, Ucraina, Belarus, etc). Iar ca să fie turneul celor cinci naţiuni, băgăm şi Germania (democrată).
| România | URSS | SUA | China | RDG | |
| Echipe | 10 ( 3- 4- 3) | 8 ( 4- 3- 1) | 7 ( 2- 3- 2) | 2 ( 1- 0- 1) | 3 ( 0- 0- 3) |
| Individual | 12 ( 2- 5- 5) | 10 ( 4- 3- 3) | 6 ( 4- 2- 0) | 2 ( 0- 0- 2) | 1 ( 0- 0- 1) |
| Aparate | 35 (18- 7-10) | 33 (11-11-11) | 24 ( 4-10-10) | 15 ( 5- 6- 4) | 6 ( 1- 2- 3) |
| Total | 57 (23-16-18) | 51 (19-17-15) | 37 (10-15-12) | 19 ( 6- 6- 7) | 10 ( 1- 2- 7) |
În ce domeniu de activitate s-a mai pomenit aşa ceva? Da, mai e Coreea la tir cu arcul şi Ungaria la polo, dar acolo continentele nu-şi pun mintea... Jos pălăria în faţa fetelor.
marți, 17 iulie 2012
"M-am deplasat la faţa locului; faţa locului era umflată."
Este un citat dat în mod repetat de ziarişti:
Am găsit originalul pe site-ul Versuri şi creaţii:
Nina Cassian - "Tumefiere"
Eu am ştiut că timpul o să treacă.
Eu am ştiut.
Februarie e cel mai scurt
şi-mi rămâne plînsul afară din teacă.
Tare curge, curge...
Faima mea întîmplătoare
îşi face cruce
cu două picioare.
Pentru ca umilinţa jocului
să-mi fie lăsată,
m-am deplasat la faţa locului;
faţa locului era umflată.
NB: Nina Cassian, n.1924 în Galaţi; locuieşte în New York City din 1985.
- Liviu Antonesi, "Adevărul", 16 iulie 2012,
- Mircea Cărtărescu, "Evenimentul Zilei", 21 martie 2008,
- Lucian Avramescu, "Jurnalul Naţional", 6 iulie 2005.
Am găsit originalul pe site-ul Versuri şi creaţii:
Nina Cassian - "Tumefiere"
Eu am ştiut că timpul o să treacă.
Eu am ştiut.
Februarie e cel mai scurt
şi-mi rămâne plînsul afară din teacă.
Tare curge, curge...
Faima mea întîmplătoare
îşi face cruce
cu două picioare.
Pentru ca umilinţa jocului
să-mi fie lăsată,
m-am deplasat la faţa locului;
faţa locului era umflată.
NB: Nina Cassian, n.1924 în Galaţi; locuieşte în New York City din 1985.
miercuri, 11 iulie 2012
Cum bine zis-a Caragiale ...
Un semn clar că lumea se schimbă este că Uniunea Europeană are astăzi un membru cu numele de -istan: Absurdistan, cunoscut anterior sub numele de România.
Numele este şi el plagiat (Politische Studien, 1971), ca să fie în concordanţă cu situaţia.
Afinitatea românilor pentru absurd a fost clar prevestită de Eugen Ionescu.
La 100 de ani de la moartea lui Caragiale (1912) nu putem constata decât că toate personajele lui trăiesc şi acum în România. Ba chiar prin mutaţii şi încrucişări succesive au dat naştere la ceva mai abitir, ca gândacul de Colorado devenit rezistent la DDT... Caragiale spunea că principala lui sursă lui de inspiraţie a fost un anume Cilibi Moise, un Mark Twain al Valahiei pomenit până şi de George Călinescu în Istoria lui, dar între timp uitat. Tare aş vrea să citesc ceva de Cilibi Moise...
PS: Am recitit şi sfârşitul "Scrisorii a III-a". În timpul şcolii am suferit de o supra-doză de Eminescu şi nu l-am apreciat la adevărata valoare, acum, după o pauză benefică, îl pot gusta. Şi recitindu-l am impresia că Eminescu a avut de-a face cu strămoşii direcţi ai lui Ponta, nesătui de minciună şi câştig fără muncă:
"Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire."
Şi liberalul Antonescu este prezent:
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Marii clasici, dragilor...
Nu degeaba-s clasici.
Şi nu degeaba-s mari...
La 100 de ani de la moartea lui Caragiale (1912) nu putem constata decât că toate personajele lui trăiesc şi acum în România. Ba chiar prin mutaţii şi încrucişări succesive au dat naştere la ceva mai abitir, ca gândacul de Colorado devenit rezistent la DDT... Caragiale spunea că principala lui sursă lui de inspiraţie a fost un anume Cilibi Moise, un Mark Twain al Valahiei pomenit până şi de George Călinescu în Istoria lui, dar între timp uitat. Tare aş vrea să citesc ceva de Cilibi Moise...
PS: Am recitit şi sfârşitul "Scrisorii a III-a". În timpul şcolii am suferit de o supra-doză de Eminescu şi nu l-am apreciat la adevărata valoare, acum, după o pauză benefică, îl pot gusta. Şi recitindu-l am impresia că Eminescu a avut de-a face cu strămoşii direcţi ai lui Ponta, nesătui de minciună şi câştig fără muncă:
"Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire."
Şi liberalul Antonescu este prezent:
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Marii clasici, dragilor...
Nu degeaba-s clasici.
Şi nu degeaba-s mari...
miercuri, 2 noiembrie 2011
"Что? Где? Когда?": Lanţul coincidenţelor şi lanţul amintirilor, cu mulţi epsiloni foarte mici.
Lanţul coincidenţelor este mai uşor de prezentat.
Lanţul amintirilor legate de lanţul coincidenţelor e mai greu de descâlcit: se ramifică în foarte multe direcţii.
Lanţul coincidenţelor începe cu numirea noului vice-preş cu cercetarea la institutul nostru. Vice-preşul dinainte s-a retras, după cinci ani de realizări măreţe, dar nici una în domeniul cercetării. Noul vice-preş, mai tânăr, mai fâşneţ şi-a pus maşinăria de relaţii în funcţiune chiar înainte de a-şi lua în primire noul post: a organizat o întâlnire la JSC (Johnson Space Center, în Houston) pentru ca cei de la IBM să îşi prezinte tehnologia folosită în Watson: programul care a câştigat la Jeopardy! în februarie contra celor mai buni doi jucători umani (Brad Rutter şi Ken Jennings).
Prima divagaţie: numele tehnologiei folosite de Watson este DeepQA, care combină prefixul deep folosit anterior de IBM pentru două programe de şah, DeepThought şi DeepBlue, cu acronimul QA de la question answering. Numele DeepThought a fost ales ca referinţă la computerul omonim din The Hitchhikers's Guide to the Galaxy de Douglas Adams (de care am mai pomenit). În roman, DeepThought dă răspunsul la întrebarea fundamentală a omenirii, după ce procesează timp de 8 milioane de ani tot ce era la dispoziţie.
Răspunsul e 42.
Mai departe. Un alt vice-vice-preş îi recomandă joi noului vice-preş să îmi dea mie să evaluez propunerea celor de la IBM de a-l trimite pe Watson în spaţiu şi la ce-ar putea fi el de folos. Eu citesc în week-end material legat de Watson şi Jeopardy! şi mă pregătesc pentru întâlnirea de luni cu noul vice-preş. Pe drum spre serviciu (îmi ia 80 de minute să străbat cele 89 de mile, egal cu 143 km, de acasă până la institut), îmi vine în minte din senin, din negura timpului, probabil sub influenţa stimulului excesiv de cafeină, o amintire plăcută din vremurile Uniunii Sovietice. Una dintre puţinele amintiri plăcute depsre Uniunea Sovietică, celelate fiind detestabile cam toate.
"Что? Где? Когда?" !
Chto? Gde? Kagda? e varianta sovietică de Jeopardy!, probabil cel mai longeviv show la televiziunea americană: neîntrerupt din 1964, adică de 47 de ani. În opinia mea, CGK e net superior lui Jeopardy!. Chto? Gde? Kagda? are "doar" 36 de ani vechime.
Altă divagaţie: ideea showului Jeopardy! îi aparţine soţiei lui Merv Griffin. După scandalul din anii 50 (care e şi tema filmului Quizz Show, regizat de Robert Redford), nimeni nu mai îndrăznea să propună un alt show de cultură generală. Ideea de a inversa întrebarea cu răspunsul (concurentului i se dă răspunsul şi trebuie să răspundă cu întrebarea) i-a aparţinut tot soţiei. Prima întrebare (sau răspuns în formă de întrebare), pusă de Julann Griffin lui Merv Griffin în avion: "5,280".
În perioada de glorie a Perestroikăi mă uitam negreşit la CGK. Cred că era doar o dată pe lună, pe postul principal (Ostankino), undeva pe aproape de miezul nopţii. Era fascinant. Decorul decadent, de cazino care amintea mai degrabă a Monte Carlo decât de Moscova, camera TV operată manual, spectatorii stând în picioare aproape de masă, muzica (şi de generic -- Strauss, şi cea live -- tot felul de trupe destul de avangardiste sovietice de jazz/punk rock, şi chiar videoclipuri vestice, de gen Michael Jackson, Elton John), spiritul jocului, care încuraja creativitatea, în totală contradicţie cu realitatea sovietică, unde creativitatea şi logica erau în detrimentul cetăţeanului, erau chiar periculoase pentru orânduirea sovietică, unde era mai bine să taci şi să execuţi ca să nu dai de belea, toate astea contribuiau la o atmosferă suprarealistă, incredibilă pentru un puşti de de 12-13 ani ca mine la vremea aceea. Eram complet fascinat. Am revăzut un videoclip din 1986 şi pot să spun că nu e doar nostalgia care colorează în roz amintirile (vechi deja de 25 de ani!). Chto? Gde? Kagda? este inegalabil.
Iar ca dublă anti-simetrie, se poate spune ca spiritul jocului Jeopardy! este pur sovietic: candidatul ideal trebuie să deţină multă informaţie şi să o reproducă mecaninc, ca un tocilar sau executant din sistemul comunist, fără prea multă imaginaţie, în timp ce cultura americană încurajează şi răsplăteşte exact opusul: creativitatea şi iniţiativa.
OK, în mijlocul navetei îmi revine din negura amintirilor în minte Chto? Gde? Kagda?, după o absenţă totală din lobul temporal de cel puţin 20 de ani, sub formă de câteva crâmpeie: genericul de Strauss, bufniţa mascotă, şi, fără o explicaţie raţională, una din întrebări care îmi plăcuse la vremea respectivă. Una din sutele de întrebări. Ajung la serviciu luni dimineaţă. Studentul spaniol care face un stagiu la noi şi ca toţi spaniolii e foarte vorbăreţ, mă trage de limbă să afle pentru ce şedinţă importantă ma pregătesc. Atunci îi spun la repezeală despre Watson, Jeopardy! şi Chto? Gde? Kagda? şi ca să-mi mai reîmprospătez amintirile caut pe Wikipedia ceva despre CGK. Citesc articolul de sus până jos, unde e o secţiune despre variantele internaţionale ale jocului (de exemplu, multe jocuri provin din Anglia şi sunt exportate întâi în SUA şi în restul Europei). Majoritatea variantelor CGK sunt în spaţiul ex-sovietic. Dar, hodoronc-tronc, penultima referinţă în listă este: varianta americană, redenumită Million Dollar Mind Game, produsă de Merv Griffin Entertainment, şi care a debutat pe postul naţional ABC, ... duminica precedentă!.
Exclamaţia care se cuvine aici e: are you fucking kidding me ?!!?.
Adică, care va să zică aşa, să facem bine socotelile: probabilitatea ca un show sovietic să fie exportat în America e un ε mai mic ca orice epsilon imaginabil. Apoi să aibă premiera exact în ziua în care eu în totală necunoştinţă de cauză citeam despre echivalentul său în America, produs de acelaşi producător, e un alt ε. Şi să-mi treacă prin minte să-l caut pe internet e alt ε. Înmulţim epsilonii şi obţinem o probabilitate de "futu-l în cur pe mă-sa" (ca să dau un citat celebru de la bunicul soţiei).
Supra-realismul situaţiei nu se opreşte aici. Alţi epsiloni apar mai abitir ca păduchii. Caut pe unul din Iutuburile ruseşti, yandex.ru, ceva despre Chto? Gde? Kagda?. Cred că se găsesc toate episoadele, câteva sute. Aleg unul, la bobârcă. Unul din ele la inspiraţie. Poţi să-i spun inspiraţie, sau ce futu-l în cur din nou pe măsa este, că în episodul acela e chiar întrebarea (singura pe care mi-am amintit-o pe drumul spre serviciu după 25 de ani) cu gladiatorul, motorul electric şi moneda de 15 copeici. I mean, are you fucking kidding me?. What in the heck in the world?, cum spun copiii de 5 ani. E deja science fiction pur.
Şi nu se opreşte aici. În episodul cu pricina, căpitanul echipei telespectatorilor (sistemul era telezriteli protiv znatoki) era Oleg Ivanovski ... inginerul principal al rachetei Vostok (cu care a zburat Gagarin şi ceilalţi), erou al ordinului Lenin, etc. etc. Adică, care va să zică, povestea începe cu cineva care vrea să propună Watson/Jeopardy! pentru programul NASA şi se ajunge, prin amintirile din creierul meu la inginerul Vostok-ului care era personaj important în episodul respectiv la echivalentul Jeopardy!, Chto? Gde? Kagda?, episod pe care l-am ales la bobârcă de pe Iutubu' rusesc, în care era întrebarea mea favorită.
Oi fi eu oleacă dus, dar nici chiar aşa.
Update: Ardeam să le spun şi colegilor povestea de mai sus, să văd dacă li se pare şi lor neobişnuit. Deci ne aşezăm la prânz la masă, încep să depăn firul fără să bat prea mult câmpii, fiindcă oamenii sunt ocupaţi şi n-au timp de păsărelele altora. Şi când pomenesc de cele două elemente cheie din amintirile mele, melodia de generic şi întrebarea cu gladiatorul, ce se aude la televizorul din cantină? Exact pasajul "Răsăritul" din "Aşa grăit-a Zarathustra" a lui Strauss, într-o reclamă la nu ştiu ce anume, cu Penn Jillette (din Penn & Teller). OK, pasajul e celebru, e şi în genericul din Odiseea spaţială 2011, dar eu unul nu am mai auzit-o la TV. Şi mai ales de ce chiar în timp ce eu pomeneam de ea ? Situaţia mă depăşeste deja.
Update 2: şi ca fapt divers, din toate zilele posibile, taman ieri primesc pe Facebook un îndemn de la prietenul meu Nathan Moore să mă uit la Jeopardy! în seara aceea, fiindcă prietenul lui, pe nume Roger Craig, e în competiţie în turneul campionilor. Adică prima şi singura dată când îmi spune cineva ceva de Jeopardy pe Facebook trebuie neapărat să fie în ziua cu şirul de epsiloni foarte mici ?!!???
Spooky!
(NB: Luni a fost Halloween. Hmmm...)
Update 3: Dacă e lanţ, lanţ să fie: Roger Craig a stabilit recordul de câştiguri pentru un episod ($77,000) şi e pe locul 3 în clasamentul câştigurilor totale ($231,200), după Ken Jennings ($2,520,700) şi David Madden ($430,400). Roger a stabilit recordul în data de 21 septembrie 2010. Din cele 365 de zile ale anului, s-a nimerit să fie taman de ziua mea. Nu e foarte ieşit din comun, dar fiindcă tot eram la capitolul ăsta, am profitat de ocazie să mai adaug un fapt divers la colecţie, cu probabilitatea ε = 1/365 = 0.002739726.
Update 4: Am găsit reclama cu pricina. Este la ochelari Superfocus. Pe pagina lor, primul comunicat de presă spune: Superfocus Certified by NASA Astronauts... Ha, ha, ha... NASA!
Lanţul amintirilor legate de lanţul coincidenţelor e mai greu de descâlcit: se ramifică în foarte multe direcţii.
Lanţul coincidenţelor începe cu numirea noului vice-preş cu cercetarea la institutul nostru. Vice-preşul dinainte s-a retras, după cinci ani de realizări măreţe, dar nici una în domeniul cercetării. Noul vice-preş, mai tânăr, mai fâşneţ şi-a pus maşinăria de relaţii în funcţiune chiar înainte de a-şi lua în primire noul post: a organizat o întâlnire la JSC (Johnson Space Center, în Houston) pentru ca cei de la IBM să îşi prezinte tehnologia folosită în Watson: programul care a câştigat la Jeopardy! în februarie contra celor mai buni doi jucători umani (Brad Rutter şi Ken Jennings).
Prima divagaţie: numele tehnologiei folosite de Watson este DeepQA, care combină prefixul deep folosit anterior de IBM pentru două programe de şah, DeepThought şi DeepBlue, cu acronimul QA de la question answering. Numele DeepThought a fost ales ca referinţă la computerul omonim din The Hitchhikers's Guide to the Galaxy de Douglas Adams (de care am mai pomenit). În roman, DeepThought dă răspunsul la întrebarea fundamentală a omenirii, după ce procesează timp de 8 milioane de ani tot ce era la dispoziţie.
Răspunsul e 42.
Mai departe. Un alt vice-vice-preş îi recomandă joi noului vice-preş să îmi dea mie să evaluez propunerea celor de la IBM de a-l trimite pe Watson în spaţiu şi la ce-ar putea fi el de folos. Eu citesc în week-end material legat de Watson şi Jeopardy! şi mă pregătesc pentru întâlnirea de luni cu noul vice-preş. Pe drum spre serviciu (îmi ia 80 de minute să străbat cele 89 de mile, egal cu 143 km, de acasă până la institut), îmi vine în minte din senin, din negura timpului, probabil sub influenţa stimulului excesiv de cafeină, o amintire plăcută din vremurile Uniunii Sovietice. Una dintre puţinele amintiri plăcute depsre Uniunea Sovietică, celelate fiind detestabile cam toate.
"Что? Где? Когда?" !
Chto? Gde? Kagda? e varianta sovietică de Jeopardy!, probabil cel mai longeviv show la televiziunea americană: neîntrerupt din 1964, adică de 47 de ani. În opinia mea, CGK e net superior lui Jeopardy!. Chto? Gde? Kagda? are "doar" 36 de ani vechime.
Altă divagaţie: ideea showului Jeopardy! îi aparţine soţiei lui Merv Griffin. După scandalul din anii 50 (care e şi tema filmului Quizz Show, regizat de Robert Redford), nimeni nu mai îndrăznea să propună un alt show de cultură generală. Ideea de a inversa întrebarea cu răspunsul (concurentului i se dă răspunsul şi trebuie să răspundă cu întrebarea) i-a aparţinut tot soţiei. Prima întrebare (sau răspuns în formă de întrebare), pusă de Julann Griffin lui Merv Griffin în avion: "5,280".
În perioada de glorie a Perestroikăi mă uitam negreşit la CGK. Cred că era doar o dată pe lună, pe postul principal (Ostankino), undeva pe aproape de miezul nopţii. Era fascinant. Decorul decadent, de cazino care amintea mai degrabă a Monte Carlo decât de Moscova, camera TV operată manual, spectatorii stând în picioare aproape de masă, muzica (şi de generic -- Strauss, şi cea live -- tot felul de trupe destul de avangardiste sovietice de jazz/punk rock, şi chiar videoclipuri vestice, de gen Michael Jackson, Elton John), spiritul jocului, care încuraja creativitatea, în totală contradicţie cu realitatea sovietică, unde creativitatea şi logica erau în detrimentul cetăţeanului, erau chiar periculoase pentru orânduirea sovietică, unde era mai bine să taci şi să execuţi ca să nu dai de belea, toate astea contribuiau la o atmosferă suprarealistă, incredibilă pentru un puşti de de 12-13 ani ca mine la vremea aceea. Eram complet fascinat. Am revăzut un videoclip din 1986 şi pot să spun că nu e doar nostalgia care colorează în roz amintirile (vechi deja de 25 de ani!). Chto? Gde? Kagda? este inegalabil.
Iar ca dublă anti-simetrie, se poate spune ca spiritul jocului Jeopardy! este pur sovietic: candidatul ideal trebuie să deţină multă informaţie şi să o reproducă mecaninc, ca un tocilar sau executant din sistemul comunist, fără prea multă imaginaţie, în timp ce cultura americană încurajează şi răsplăteşte exact opusul: creativitatea şi iniţiativa.
OK, în mijlocul navetei îmi revine din negura amintirilor în minte Chto? Gde? Kagda?, după o absenţă totală din lobul temporal de cel puţin 20 de ani, sub formă de câteva crâmpeie: genericul de Strauss, bufniţa mascotă, şi, fără o explicaţie raţională, una din întrebări care îmi plăcuse la vremea respectivă. Una din sutele de întrebări. Ajung la serviciu luni dimineaţă. Studentul spaniol care face un stagiu la noi şi ca toţi spaniolii e foarte vorbăreţ, mă trage de limbă să afle pentru ce şedinţă importantă ma pregătesc. Atunci îi spun la repezeală despre Watson, Jeopardy! şi Chto? Gde? Kagda? şi ca să-mi mai reîmprospătez amintirile caut pe Wikipedia ceva despre CGK. Citesc articolul de sus până jos, unde e o secţiune despre variantele internaţionale ale jocului (de exemplu, multe jocuri provin din Anglia şi sunt exportate întâi în SUA şi în restul Europei). Majoritatea variantelor CGK sunt în spaţiul ex-sovietic. Dar, hodoronc-tronc, penultima referinţă în listă este: varianta americană, redenumită Million Dollar Mind Game, produsă de Merv Griffin Entertainment, şi care a debutat pe postul naţional ABC, ... duminica precedentă!.
Exclamaţia care se cuvine aici e: are you fucking kidding me ?!!?.
Adică, care va să zică aşa, să facem bine socotelile: probabilitatea ca un show sovietic să fie exportat în America e un ε mai mic ca orice epsilon imaginabil. Apoi să aibă premiera exact în ziua în care eu în totală necunoştinţă de cauză citeam despre echivalentul său în America, produs de acelaşi producător, e un alt ε. Şi să-mi treacă prin minte să-l caut pe internet e alt ε. Înmulţim epsilonii şi obţinem o probabilitate de "futu-l în cur pe mă-sa" (ca să dau un citat celebru de la bunicul soţiei).
Supra-realismul situaţiei nu se opreşte aici. Alţi epsiloni apar mai abitir ca păduchii. Caut pe unul din Iutuburile ruseşti, yandex.ru, ceva despre Chto? Gde? Kagda?. Cred că se găsesc toate episoadele, câteva sute. Aleg unul, la bobârcă. Unul din ele la inspiraţie. Poţi să-i spun inspiraţie, sau ce futu-l în cur din nou pe măsa este, că în episodul acela e chiar întrebarea (singura pe care mi-am amintit-o pe drumul spre serviciu după 25 de ani) cu gladiatorul, motorul electric şi moneda de 15 copeici. I mean, are you fucking kidding me?. What in the heck in the world?, cum spun copiii de 5 ani. E deja science fiction pur.
Şi nu se opreşte aici. În episodul cu pricina, căpitanul echipei telespectatorilor (sistemul era telezriteli protiv znatoki) era Oleg Ivanovski ... inginerul principal al rachetei Vostok (cu care a zburat Gagarin şi ceilalţi), erou al ordinului Lenin, etc. etc. Adică, care va să zică, povestea începe cu cineva care vrea să propună Watson/Jeopardy! pentru programul NASA şi se ajunge, prin amintirile din creierul meu la inginerul Vostok-ului care era personaj important în episodul respectiv la echivalentul Jeopardy!, Chto? Gde? Kagda?, episod pe care l-am ales la bobârcă de pe Iutubu' rusesc, în care era întrebarea mea favorită.
Oi fi eu oleacă dus, dar nici chiar aşa.
Update: Ardeam să le spun şi colegilor povestea de mai sus, să văd dacă li se pare şi lor neobişnuit. Deci ne aşezăm la prânz la masă, încep să depăn firul fără să bat prea mult câmpii, fiindcă oamenii sunt ocupaţi şi n-au timp de păsărelele altora. Şi când pomenesc de cele două elemente cheie din amintirile mele, melodia de generic şi întrebarea cu gladiatorul, ce se aude la televizorul din cantină? Exact pasajul "Răsăritul" din "Aşa grăit-a Zarathustra" a lui Strauss, într-o reclamă la nu ştiu ce anume, cu Penn Jillette (din Penn & Teller). OK, pasajul e celebru, e şi în genericul din Odiseea spaţială 2011, dar eu unul nu am mai auzit-o la TV. Şi mai ales de ce chiar în timp ce eu pomeneam de ea ? Situaţia mă depăşeste deja.
Update 2: şi ca fapt divers, din toate zilele posibile, taman ieri primesc pe Facebook un îndemn de la prietenul meu Nathan Moore să mă uit la Jeopardy! în seara aceea, fiindcă prietenul lui, pe nume Roger Craig, e în competiţie în turneul campionilor. Adică prima şi singura dată când îmi spune cineva ceva de Jeopardy pe Facebook trebuie neapărat să fie în ziua cu şirul de epsiloni foarte mici ?!!???
Spooky!
(NB: Luni a fost Halloween. Hmmm...)
Update 3: Dacă e lanţ, lanţ să fie: Roger Craig a stabilit recordul de câştiguri pentru un episod ($77,000) şi e pe locul 3 în clasamentul câştigurilor totale ($231,200), după Ken Jennings ($2,520,700) şi David Madden ($430,400). Roger a stabilit recordul în data de 21 septembrie 2010. Din cele 365 de zile ale anului, s-a nimerit să fie taman de ziua mea. Nu e foarte ieşit din comun, dar fiindcă tot eram la capitolul ăsta, am profitat de ocazie să mai adaug un fapt divers la colecţie, cu probabilitatea ε = 1/365 = 0.002739726.
Update 4: Am găsit reclama cu pricina. Este la ochelari Superfocus. Pe pagina lor, primul comunicat de presă spune: Superfocus Certified by NASA Astronauts... Ha, ha, ha... NASA!
luni, 11 iulie 2011
Dramatic, ... la genul feminin, ... dramatică
N-am putut vedea meciul în direct, aveam alte activităţi programate.
Printre care, în mod ironic, un meci de baseball din ligile inferioare cu echipa locală: Veveriţele Zburătoare din Richmond. Plănuiam să-l văd înregistrat, în linişte, de pe DVR. Dar deja de la baseball mirosea a ceva necurat. Persoane care nu păreau că ar fi urmărit în viaţa lor un meci de fotbal, din ăia care conduc Ford 350, au şapcă cu Atlanta Braves sau South Carolina Gamecocks, vorbeau foarte entuziaşti de meciul USWNT cu Brazilia.
Aveau dreptate.
Mecanica fetelor nu e cu nimic mai prejos de cea bărbaţilor: centrarea lui Rapinoe (ce grimasă are pe faţă la reluare), plasamentul şi capul lui Wambach. Contraatac în ultimul minut din prelungiri, dintr-un colţ în altul al terenului, după o oră în inferioritate numerică contra Braziliei. Hmmm...
Ceva reprezentativ găsit pe Youtube: reacţia unui cârcotaş care trece de la "meciul ăsta a confirmat toate stereotipurile negative ale soccer-ului" la urlete necontrolate. He-he.
Coincidenţe: meciul de azi, 10 iulie 2011, finala cu des pomenita Brandi Chastain, 10 iulie 1999. Penalty-uri la ambele, scor 5-3 pentru americance. În ambele meciuri, penalty-ul ratat a fost al treilea, apărat de portăriţă. Gol decisiv la a cincea lovitură.
Momentul e greu de recreat, fiindcă vine la capătul a trei ore de tensiune şi frustrare maximă. Un echivalent, pe altă scară temporală, cred că e Wimbledonul lui Goran Ivaniševič. Cele trei ore de tenis, plus cei 15 ani de până atunci, cu trei finale pierdute şi ghinionul de a fi contemporan cu Sampras şi Agassi, sentimentul că e ultima şansă, nu poate fi surprins în doar 5 minute de video.
...
Ştire care sparge: se poate şi mai dramatic, Manchester City vs QPR:
[A fost două clipuri mortale cu un comentator argentinian de pe Fox Deportes, la golurile lui Zabaleta şi Agüero, dar porcii de la EPL le-au şters între timp, păcat...] Nah nah nah nah, hey hey hey, Kun Aguero!
Printre care, în mod ironic, un meci de baseball din ligile inferioare cu echipa locală: Veveriţele Zburătoare din Richmond. Plănuiam să-l văd înregistrat, în linişte, de pe DVR. Dar deja de la baseball mirosea a ceva necurat. Persoane care nu păreau că ar fi urmărit în viaţa lor un meci de fotbal, din ăia care conduc Ford 350, au şapcă cu Atlanta Braves sau South Carolina Gamecocks, vorbeau foarte entuziaşti de meciul USWNT cu Brazilia.
Aveau dreptate.
Mecanica fetelor nu e cu nimic mai prejos de cea bărbaţilor: centrarea lui Rapinoe (ce grimasă are pe faţă la reluare), plasamentul şi capul lui Wambach. Contraatac în ultimul minut din prelungiri, dintr-un colţ în altul al terenului, după o oră în inferioritate numerică contra Braziliei. Hmmm...
Ceva reprezentativ găsit pe Youtube: reacţia unui cârcotaş care trece de la "meciul ăsta a confirmat toate stereotipurile negative ale soccer-ului" la urlete necontrolate. He-he.
Coincidenţe: meciul de azi, 10 iulie 2011, finala cu des pomenita Brandi Chastain, 10 iulie 1999. Penalty-uri la ambele, scor 5-3 pentru americance. În ambele meciuri, penalty-ul ratat a fost al treilea, apărat de portăriţă. Gol decisiv la a cincea lovitură.
Momentul e greu de recreat, fiindcă vine la capătul a trei ore de tensiune şi frustrare maximă. Un echivalent, pe altă scară temporală, cred că e Wimbledonul lui Goran Ivaniševič. Cele trei ore de tenis, plus cei 15 ani de până atunci, cu trei finale pierdute şi ghinionul de a fi contemporan cu Sampras şi Agassi, sentimentul că e ultima şansă, nu poate fi surprins în doar 5 minute de video.
...
Ştire care sparge: se poate şi mai dramatic, Manchester City vs QPR:
[A fost două clipuri mortale cu un comentator argentinian de pe Fox Deportes, la golurile lui Zabaleta şi Agüero, dar porcii de la EPL le-au şters între timp, păcat...] Nah nah nah nah, hey hey hey, Kun Aguero!
marți, 21 iunie 2011
Limbă şi cultură corcită
Recitind un pasaj mai vechi, am rămas cu aceeaşi impresie stânjenitoare pe care o lasă toate textele corcite produse de imigranţii transplantaţi într-o cultură străină ca mine. Pasajul despre America sună tras de păr, artificial, pocit. E cumva o boală inevitabilă şi incurabilă? De ce, după o perioadă relativ scurtă de asimilare, nu ne mai putem exprima natural în limba natală şi trebuie să importăm expresii şi să amestecăm limbile? Râdeam la vremea lui de Răducioiu când se scremea să-şi aducă aminte româneşte, dar am ajuns ca el! Indignarea e justificată, ce să aibă de a face un român get-beget cu farafastâcuri străine pe care le cunoaşte doar de puţintică vreme? E o fandoseală, o sclifoseală. Sună caraghios în gura noastră, la fel cum suna franceza în gura personajelor lui Tolstoi (taman când îi invada Napoleon).
Dar...
Nu pot să mă disociez de pasajul respectiv. Îmi aparţine şi nu-l şterg. Chiar dacă e scris poticnit şi sună pretenţios, scâlciat, snob, iar cuvintele nu vin sau nu se potrivesc. Cuvintele potrivite poate nu există. Cum se traduce slam dunk? Trântit înăuntru? Dar alley oop? Hai sari? Play-off?
Şi mai important, nu mă distanţez acum de el fiindcă entuziasmul pentru "senzaţii de import" pe care încercam să-l reproduc acolo este autentic. Exprimat stângaci din lipsă de termeni autentici, da. Dar autentic era faptul că aşteptam cu nerăbdare meciurile de baschet cu Pistonii de seara. Poate nerăbdarea nu atingea dimensiunile "febrei" cu care aşteptam meciurile din Mexic'86 sau Italia'90, dar zilele în care era finala NBA din anul acela treceau greu şi perspectiva nopţii petrecute la TV îndulcea corvoada zilei de lucru. Nu-mi mai păsa deloc de Mutu şi Piţurcă, ci de B-b-billups. În aceeaşi toamnă din 2004, finala ALCS la baseball New York Yankees - Boston Red Sox, o dramă în şapte acte, nu m-a lăsat să stau pe scaun. Odată ce am înţeles tradiţia din spatele rivalităţii, am simpatizat cu Red Sox şi pauza lor de 86 de ani fără titlu. Un fel de Rapid contra Steaua, sau Atlético - Real Madrid. Ca referinţă, rivalitatea Yankees-Red Sox (din 1901 încoace) e mai veche decât El Clásico Real-Barcelona (din 1928). Şi totuşi, sunt în continuare surprins că am fost atât de implicat emoţional... Astăzi nu mă mai implic.
Dar, a fost fun... Sau, cum am mai auzit pe-aici, "am avut fun"...
[... traducerea la fun (adjectiv)? Distractiv? Nu chiar, ăla ar fi mai mult entertaining, care e mai departe de tenta de amuzant care ne trebuie ... deci n-avem ... ]
PS: Traduceri mot-à-mot introduse de băieţii de la Divertis după ce au vizitat Diaspora:
Dar...
Nu pot să mă disociez de pasajul respectiv. Îmi aparţine şi nu-l şterg. Chiar dacă e scris poticnit şi sună pretenţios, scâlciat, snob, iar cuvintele nu vin sau nu se potrivesc. Cuvintele potrivite poate nu există. Cum se traduce slam dunk? Trântit înăuntru? Dar alley oop? Hai sari? Play-off?
Şi mai important, nu mă distanţez acum de el fiindcă entuziasmul pentru "senzaţii de import" pe care încercam să-l reproduc acolo este autentic. Exprimat stângaci din lipsă de termeni autentici, da. Dar autentic era faptul că aşteptam cu nerăbdare meciurile de baschet cu Pistonii de seara. Poate nerăbdarea nu atingea dimensiunile "febrei" cu care aşteptam meciurile din Mexic'86 sau Italia'90, dar zilele în care era finala NBA din anul acela treceau greu şi perspectiva nopţii petrecute la TV îndulcea corvoada zilei de lucru. Nu-mi mai păsa deloc de Mutu şi Piţurcă, ci de B-b-billups. În aceeaşi toamnă din 2004, finala ALCS la baseball New York Yankees - Boston Red Sox, o dramă în şapte acte, nu m-a lăsat să stau pe scaun. Odată ce am înţeles tradiţia din spatele rivalităţii, am simpatizat cu Red Sox şi pauza lor de 86 de ani fără titlu. Un fel de Rapid contra Steaua, sau Atlético - Real Madrid. Ca referinţă, rivalitatea Yankees-Red Sox (din 1901 încoace) e mai veche decât El Clásico Real-Barcelona (din 1928). Şi totuşi, sunt în continuare surprins că am fost atât de implicat emoţional... Astăzi nu mă mai implic.
Dar, a fost fun... Sau, cum am mai auzit pe-aici, "am avut fun"...
[... traducerea la fun (adjectiv)? Distractiv? Nu chiar, ăla ar fi mai mult entertaining, care e mai departe de tenta de amuzant care ne trebuie ... deci n-avem ... ]
PS: Traduceri mot-à-mot introduse de băieţii de la Divertis după ce au vizitat Diaspora:
- ia-ţi timpul (take your time)
- să lovim drumul (let's hit the road)
- walk the bear
- rub the mint
- you are cabbage
- everybody in the casa mare
luni, 20 iunie 2011
Moldova cântă
Valentina Naforniţă, născută în satul Cuhneşti, raionul Glodeni.
Urmează traseul: Cuhneşti → Ungheni (doar 15 km de Iaşi) → Chişinău → Bucureşti.
Căştigă ediţia 2011 a concursului BBC Singer of the World.
În finală o devansează pe favorita rusoaică Olesia Petrova, cu o combinaţie Donizetti, Dvořák, Gounod.
N.B. Printre foştii căştigători BBC SotW se numără Marius Brenciu (2001), fratele mai mic al lui Horia Brenciu. Îmi amintesc că şi Horia se îngrămădea mereu la cântat.
Deci Basarabia produce şi artişti clasici, nu numai O-Zone, Zdob şi Zdub, Pavel Stratan ... Atâtea talente, dintr-o populaţie de doar trei milioane jumate, scufundată în sărăcie ...
Bravo lor, moldovenilor.
Urmează traseul: Cuhneşti → Ungheni (doar 15 km de Iaşi) → Chişinău → Bucureşti.
Căştigă ediţia 2011 a concursului BBC Singer of the World.
În finală o devansează pe favorita rusoaică Olesia Petrova, cu o combinaţie Donizetti, Dvořák, Gounod.
N.B. Printre foştii căştigători BBC SotW se numără Marius Brenciu (2001), fratele mai mic al lui Horia Brenciu. Îmi amintesc că şi Horia se îngrămădea mereu la cântat.
Deci Basarabia produce şi artişti clasici, nu numai O-Zone, Zdob şi Zdub, Pavel Stratan ... Atâtea talente, dintr-o populaţie de doar trei milioane jumate, scufundată în sărăcie ...
Bravo lor, moldovenilor.
joi, 16 iunie 2011
Moş Mechintoş
Am constatat că n-am scris nimic din domeniul meu, deci a sosit ceasul...
Nu ştiu cât de lent bate Windows în retragere dar cert e că bate în retragere. Nu pretind că ştiu cum stă treaba pe întreg globul, dar în cercul meu de cunoştinţe nu cunosc pe nimeni care să fi trecut de la Mac sau Linux la Windows. În schimb, foarte mulţi s-au convertit invers, de la Windows la Mac sau Linux. E un flux continuu. Unii chiar m-au surprins, fiindcă îi credeam foarte devotaţi Windows-ului. Dar odată ce au încercat "fructul oprit" (mărul mechintoş) şi au fost izgnoniţi din rai, nu prea au mai revenit la iadul Windows. O categorie mai mică, au renunţat la Linux pentru MacOS. E ceva în genul proverbului "once you go black you can't go back" adaptat la "once you go Mac, you can't go back". E o paralelă forţată între penisuri africane şi sisteme de operare, dar merge.
Eu am urmat aceeaşi traiectorie: calculator Felix din comerţul socialist (cu încărcare de pe banda de casetofon, că nu era altceva), apoi Windows ( ... că nu era altceva), Unix (la facultate, că era în vogă), Linux (la servici, că e singurul cu care se poate face treabă), şi MacOS la "maturitate" (că te face să te simţi burghez). Pe parcurs, am renunţat la produse Microsoft imediat ce a apărut o alternativă decentă, dar nu din snobism. N-am mai folosit MS Word de 20 de ani. Doar TeX (chiar şi pe Windows era o versiune EmTeX, acum domină LaTeX - o coproducţie Knuth - Lamport, devenit standard de facto pentru editare). N-am mai folosit Internet Explorer de vreo 15 ani, doar Mozilla/Firefox şi Safari. IE deţinea 96% din piaţă acum 10 ani, acum sunt sub 40%. La fel Outlook. Ultimul lucru pe care îl aştept e să apară SopCast pentru Linux/Mac şi atunci pot să nu mă mai ating de Windows. Pentru cei în necunoştinţă de cauză, SopCast e un soft chinezesc pentru văzut TV în direct (în special meciuri de fotbal) pe internet.
Îi dau perfect dreptate lui Steve Jobs când caracteriza produsele Microsoft ca total lipsite de bun gust sau simţ estetic.
Apple a câştigat enorm prin design. Deşi Mac-urile ar fi trebuit să fie apreciate pentru ce e înăuntru, nu pe dinafară. Dar au reuşit şi aşa. Produsele Microsoft sunt echivalentul ciurucurilor de plastic produse în China. Proaste, dar ieftine. Şi multe... O adaptare după vorba lui Lăpuşneanu către capul lui Moţoc ...
Cineva a încercat să folosească caracterizarea "Linux a fost la început copilul deştept şi urât iar Windows copilul frumos şi cu ceva semne de inteligenţă". După părerea mea Windows este copilul urât, prost, dar foarte băgăcios. Sunt convins că Linuxul nu a prins la mase din exact acelaşi motiv: nu are nici un plus estetic. Lumea ar trebui să-l folosească fiindcă este nu doar o altă mâncare de peşte faţă de Windows, ci din alt univers în privinţa eficienţei şi siguranţei (nu există viruşi, nu există cai troieni, nu există ecranul albastru al morţii, nu se blochează aproape niciodată ...). Ascensiunea Apple este încurajatoare pentru stadiul în care este omenirea: dacă frumosul prevalează înseamnă că nu suntem total pierduţi. Iar utilul cu plăcutul împreună cucereşte totul ...
Ca să fac un disclaimer (conform Google, se traduce "denegare de responsabilitate" -- wtf is "denegare" ??), ţin să precizez că nu am iPhone, fiindcă nu cred că l-aş folosi prea des. Nu am nici iPod. Deci nu pot fi învinuit că sunt un fanatic Apple. Iar Microsoft are merite indiscutabile în progresul civilizaţiei umane: au accelerat computerizarea făcând PC-ul accesibil tuturor.
Vorbind de "semi-divinităţi" (după Knuth şi Lamport în informatică, Jobs şi Gates în computere), din întâmplare am văzut ieri un episod din "Computer Chronicles", emisiunea de pe PBS care prin nu ştiu ce minune se dădea şi la noi prin anii '90, pe TVR sau pe ProTV. Episodul a fost în memoria lui Gary Kildall, fondatorul Digital Research, unul dintre pionierii uitaţi din lumea calculatoarelor, cel care a scris sistemul de operare CP/M. A murit din cauza unei bătăi într-un bar de motociclişti. Ehei, ce vremuri ... IBM-ul ar fi vrut să folosească sistemul de operare CP/M, net superior dar mai scump, şi nu DOS, pentru prima lor lansare de PC-uri, dar folclorul spune că Kildall a întrziat la întâlnirea de afaceri fiindcă se plimba cu avionul şi nu s-a înţeles cu avocaţii de la IBM. Pînă la urmă, IBM a lansat ambele variante de PC, una cu DOS (la 40 dolari) şi una cu PC/M (la 240 de dolari). Şi restul a fost istorie...
Nu ştiu cât de lent bate Windows în retragere dar cert e că bate în retragere. Nu pretind că ştiu cum stă treaba pe întreg globul, dar în cercul meu de cunoştinţe nu cunosc pe nimeni care să fi trecut de la Mac sau Linux la Windows. În schimb, foarte mulţi s-au convertit invers, de la Windows la Mac sau Linux. E un flux continuu. Unii chiar m-au surprins, fiindcă îi credeam foarte devotaţi Windows-ului. Dar odată ce au încercat "fructul oprit" (mărul mechintoş) şi au fost izgnoniţi din rai, nu prea au mai revenit la iadul Windows. O categorie mai mică, au renunţat la Linux pentru MacOS. E ceva în genul proverbului "once you go black you can't go back" adaptat la "once you go Mac, you can't go back". E o paralelă forţată între penisuri africane şi sisteme de operare, dar merge.
Eu am urmat aceeaşi traiectorie: calculator Felix din comerţul socialist (cu încărcare de pe banda de casetofon, că nu era altceva), apoi Windows ( ... că nu era altceva), Unix (la facultate, că era în vogă), Linux (la servici, că e singurul cu care se poate face treabă), şi MacOS la "maturitate" (că te face să te simţi burghez). Pe parcurs, am renunţat la produse Microsoft imediat ce a apărut o alternativă decentă, dar nu din snobism. N-am mai folosit MS Word de 20 de ani. Doar TeX (chiar şi pe Windows era o versiune EmTeX, acum domină LaTeX - o coproducţie Knuth - Lamport, devenit standard de facto pentru editare). N-am mai folosit Internet Explorer de vreo 15 ani, doar Mozilla/Firefox şi Safari. IE deţinea 96% din piaţă acum 10 ani, acum sunt sub 40%. La fel Outlook. Ultimul lucru pe care îl aştept e să apară SopCast pentru Linux/Mac şi atunci pot să nu mă mai ating de Windows. Pentru cei în necunoştinţă de cauză, SopCast e un soft chinezesc pentru văzut TV în direct (în special meciuri de fotbal) pe internet.
Îi dau perfect dreptate lui Steve Jobs când caracteriza produsele Microsoft ca total lipsite de bun gust sau simţ estetic.
Apple a câştigat enorm prin design. Deşi Mac-urile ar fi trebuit să fie apreciate pentru ce e înăuntru, nu pe dinafară. Dar au reuşit şi aşa. Produsele Microsoft sunt echivalentul ciurucurilor de plastic produse în China. Proaste, dar ieftine. Şi multe... O adaptare după vorba lui Lăpuşneanu către capul lui Moţoc ...
Cineva a încercat să folosească caracterizarea "Linux a fost la început copilul deştept şi urât iar Windows copilul frumos şi cu ceva semne de inteligenţă". După părerea mea Windows este copilul urât, prost, dar foarte băgăcios. Sunt convins că Linuxul nu a prins la mase din exact acelaşi motiv: nu are nici un plus estetic. Lumea ar trebui să-l folosească fiindcă este nu doar o altă mâncare de peşte faţă de Windows, ci din alt univers în privinţa eficienţei şi siguranţei (nu există viruşi, nu există cai troieni, nu există ecranul albastru al morţii, nu se blochează aproape niciodată ...). Ascensiunea Apple este încurajatoare pentru stadiul în care este omenirea: dacă frumosul prevalează înseamnă că nu suntem total pierduţi. Iar utilul cu plăcutul împreună cucereşte totul ...
Ca să fac un disclaimer (conform Google, se traduce "denegare de responsabilitate" -- wtf is "denegare" ??), ţin să precizez că nu am iPhone, fiindcă nu cred că l-aş folosi prea des. Nu am nici iPod. Deci nu pot fi învinuit că sunt un fanatic Apple. Iar Microsoft are merite indiscutabile în progresul civilizaţiei umane: au accelerat computerizarea făcând PC-ul accesibil tuturor.
Vorbind de "semi-divinităţi" (după Knuth şi Lamport în informatică, Jobs şi Gates în computere), din întâmplare am văzut ieri un episod din "Computer Chronicles", emisiunea de pe PBS care prin nu ştiu ce minune se dădea şi la noi prin anii '90, pe TVR sau pe ProTV. Episodul a fost în memoria lui Gary Kildall, fondatorul Digital Research, unul dintre pionierii uitaţi din lumea calculatoarelor, cel care a scris sistemul de operare CP/M. A murit din cauza unei bătăi într-un bar de motociclişti. Ehei, ce vremuri ... IBM-ul ar fi vrut să folosească sistemul de operare CP/M, net superior dar mai scump, şi nu DOS, pentru prima lor lansare de PC-uri, dar folclorul spune că Kildall a întrziat la întâlnirea de afaceri fiindcă se plimba cu avionul şi nu s-a înţeles cu avocaţii de la IBM. Pînă la urmă, IBM a lansat ambele variante de PC, una cu DOS (la 40 dolari) şi una cu PC/M (la 240 de dolari). Şi restul a fost istorie...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)