Lucruri care să mă scoată din letargie sunt din ce în ce mai puţine.
Un segment ("Searching for Sugar Man") din emisiunea
60 Minutes, văzut absolut întâmplător, a fost unul din ele.
Este clar că fără internet, acest Rodriguez sigur ar fi murit fără să fi aflat vreodată ce s-a întâmplat cu muzica lui.
Într-un fel e şi vina lui: cu un nume ca Rodriguez-şi-atât eşti predestinat anonimatului.
Dar momentul când fiica lui a aflat, după 30 de ani, despre zecile de milioane de admiratori neştiuţi de la capătul celălalt al Pământului e probabil imposibil de redat în cuvinte.
Vorbind de surpize, cea mai mare surpriză a vieţii mele s-a produs în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989.
Am încercat de multe ori să explic altora supra-realismul situaţiei, dar nu am avut niciodată sentimentul că cineva a înţeles pe deplin.
Am plecat în vacanţă pe 14 decembrie 1989, cu clasa, într-un loc rupt de lume (internatul unei ferme agricole de la ţară). Fără nici o sursă de informaţii şi fără să avem nici o fărâmă de interes în informaţii.
Ne-am întors cu o combinaţie de remorcă trasă de tractor + tren personal în dimineaţa de 22 decembrie.
Era vineri, zi lucrătoare. Nu era nimeni acasă. Din nou, nici un semn pregătitor pentru mine.
Am trecut strada şi am ajuns la colegul cu care mă întorsesem de la fermă, să ne ţinem de plictiseală împreună.
Am pornit televizorul ca să ne punem un joc pe calculator (de pe casetofon pe TV cum era pe vremea aceea).
Cântau încă pionierii şi şoimii patriei, dar după numai câteva minute (cât încă manevram cablurile între calculator, casetofon şi TV) au apărut Caramitru, Dinescu şi ceilalţi.
Am luat-o în plin. Cum nu se poate mai de "în plin"...
Cred că ceva asemănător a fost şi pentru Eva Rodriguez.
marți, 9 octombrie 2012
vineri, 3 august 2012
Subtil sau bizar?
O judecătoare postează versuri pe Facebook.
Ziariştii noştri le cataloghează drept bizare.
Eu cred că mai degrabă e o referinţă foarte subtilă la infantilismul celor ajunşi azi la putere:
Ponta şi Antonescu (a.k.a. Tonta şi Crizel, Lolek şi Bolek, Copy Paste şi Antenescu, etc.)
Interesant...
Versurile citate de Iulia Moţoc fac parte din poezia "Neînţelegerea acceptată", din volumul Opere imperfecte, publicat în 1979.
"Neînţelegerea acceptată" - Nichita Stănescu
Eu sunt un bidon de benzină
aşezat pe treptele piramidei,
în evul mediu,
când piramidele nu aveau înţeles
şi când benzina încă nu-şi găsise aflare
Pasărea Phoenix mă ocoleşte şi nu mă bea.
Ea se duce în deşert să moară arsă de sete
pe ucigaşul nisip.
Sufletul faraonului de multă vreme
a curs în Marea Mediterană.
Cruciada copiilor abia acum se pregăteşte.
După plecarea zeilor,
copiii au ajuns la putere
şi se aţin cu mari cuţite în mâini
să izbească coaja de var a oului,
oriunde l-ar întâlni.
Interesant...
Versurile citate de Iulia Moţoc fac parte din poezia "Neînţelegerea acceptată", din volumul Opere imperfecte, publicat în 1979.
"Neînţelegerea acceptată" - Nichita Stănescu
Eu sunt un bidon de benzină
aşezat pe treptele piramidei,
în evul mediu,
când piramidele nu aveau înţeles
şi când benzina încă nu-şi găsise aflare
Pasărea Phoenix mă ocoleşte şi nu mă bea.
Ea se duce în deşert să moară arsă de sete
pe ucigaşul nisip.
Sufletul faraonului de multă vreme
a curs în Marea Mediterană.
Cruciada copiilor abia acum se pregăteşte.
După plecarea zeilor,
copiii au ajuns la putere
şi se aţin cu mari cuţite în mâini
să izbească coaja de var a oului,
oriunde l-ar întâlni.
marți, 31 iulie 2012
"Gimnapstică" cu continentele
E totuşi un paradox ca o ţară amărâtă ca a noastră să se bată de 40 de ani la medalii cu trei continente: SUA, URSS şi China (care-s 1, 3 şi 4 la suprafaţă; 1, 3, şi 9 la populaţie).
16 milioane contra 1,6 miliarde: o (dis)proporţie de 1 la 100.
Din '76: (URSS şi SUA au câte o participare în minus, fiindcă s-au hotărât să se boicoteze ca proştii, întâi americanii în '80 pe urmă sovieticii în '84 ca să nu se lase mai prejos). În medalii (URSS cuprinde tot după '89: CSI, Ucraina, Belarus, etc). Iar ca să fie turneul celor cinci naţiuni, băgăm şi Germania (democrată).
În ce domeniu de activitate s-a mai pomenit aşa ceva? Da, mai e Coreea la tir cu arcul şi Ungaria la polo, dar acolo continentele nu-şi pun mintea... Jos pălăria în faţa fetelor.
16 milioane contra 1,6 miliarde: o (dis)proporţie de 1 la 100.
Din '76: (URSS şi SUA au câte o participare în minus, fiindcă s-au hotărât să se boicoteze ca proştii, întâi americanii în '80 pe urmă sovieticii în '84 ca să nu se lase mai prejos). În medalii (URSS cuprinde tot după '89: CSI, Ucraina, Belarus, etc). Iar ca să fie turneul celor cinci naţiuni, băgăm şi Germania (democrată).
| România | URSS | SUA | China | RDG | |
| Echipe | 10 ( 3- 4- 3) | 8 ( 4- 3- 1) | 7 ( 2- 3- 2) | 2 ( 1- 0- 1) | 3 ( 0- 0- 3) |
| Individual | 12 ( 2- 5- 5) | 10 ( 4- 3- 3) | 6 ( 4- 2- 0) | 2 ( 0- 0- 2) | 1 ( 0- 0- 1) |
| Aparate | 35 (18- 7-10) | 33 (11-11-11) | 24 ( 4-10-10) | 15 ( 5- 6- 4) | 6 ( 1- 2- 3) |
| Total | 57 (23-16-18) | 51 (19-17-15) | 37 (10-15-12) | 19 ( 6- 6- 7) | 10 ( 1- 2- 7) |
În ce domeniu de activitate s-a mai pomenit aşa ceva? Da, mai e Coreea la tir cu arcul şi Ungaria la polo, dar acolo continentele nu-şi pun mintea... Jos pălăria în faţa fetelor.
marți, 17 iulie 2012
"M-am deplasat la faţa locului; faţa locului era umflată."
Este un citat dat în mod repetat de ziarişti:
Am găsit originalul pe site-ul Versuri şi creaţii:
Nina Cassian - "Tumefiere"
Eu am ştiut că timpul o să treacă.
Eu am ştiut.
Februarie e cel mai scurt
şi-mi rămâne plînsul afară din teacă.
Tare curge, curge...
Faima mea întîmplătoare
îşi face cruce
cu două picioare.
Pentru ca umilinţa jocului
să-mi fie lăsată,
m-am deplasat la faţa locului;
faţa locului era umflată.
NB: Nina Cassian, n.1924 în Galaţi; locuieşte în New York City din 1985.
- Liviu Antonesi, "Adevărul", 16 iulie 2012,
- Mircea Cărtărescu, "Evenimentul Zilei", 21 martie 2008,
- Lucian Avramescu, "Jurnalul Naţional", 6 iulie 2005.
Am găsit originalul pe site-ul Versuri şi creaţii:
Nina Cassian - "Tumefiere"
Eu am ştiut că timpul o să treacă.
Eu am ştiut.
Februarie e cel mai scurt
şi-mi rămâne plînsul afară din teacă.
Tare curge, curge...
Faima mea întîmplătoare
îşi face cruce
cu două picioare.
Pentru ca umilinţa jocului
să-mi fie lăsată,
m-am deplasat la faţa locului;
faţa locului era umflată.
NB: Nina Cassian, n.1924 în Galaţi; locuieşte în New York City din 1985.
miercuri, 11 iulie 2012
Cum bine zis-a Caragiale ...
Un semn clar că lumea se schimbă este că Uniunea Europeană are astăzi un membru cu numele de -istan: Absurdistan, cunoscut anterior sub numele de România.
Numele este şi el plagiat (Politische Studien, 1971), ca să fie în concordanţă cu situaţia.
Afinitatea românilor pentru absurd a fost clar prevestită de Eugen Ionescu.
La 100 de ani de la moartea lui Caragiale (1912) nu putem constata decât că toate personajele lui trăiesc şi acum în România. Ba chiar prin mutaţii şi încrucişări succesive au dat naştere la ceva mai abitir, ca gândacul de Colorado devenit rezistent la DDT... Caragiale spunea că principala lui sursă lui de inspiraţie a fost un anume Cilibi Moise, un Mark Twain al Valahiei pomenit până şi de George Călinescu în Istoria lui, dar între timp uitat. Tare aş vrea să citesc ceva de Cilibi Moise...
PS: Am recitit şi sfârşitul "Scrisorii a III-a". În timpul şcolii am suferit de o supra-doză de Eminescu şi nu l-am apreciat la adevărata valoare, acum, după o pauză benefică, îl pot gusta. Şi recitindu-l am impresia că Eminescu a avut de-a face cu strămoşii direcţi ai lui Ponta, nesătui de minciună şi câştig fără muncă:
"Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire."
Şi liberalul Antonescu este prezent:
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Marii clasici, dragilor...
Nu degeaba-s clasici.
Şi nu degeaba-s mari...
La 100 de ani de la moartea lui Caragiale (1912) nu putem constata decât că toate personajele lui trăiesc şi acum în România. Ba chiar prin mutaţii şi încrucişări succesive au dat naştere la ceva mai abitir, ca gândacul de Colorado devenit rezistent la DDT... Caragiale spunea că principala lui sursă lui de inspiraţie a fost un anume Cilibi Moise, un Mark Twain al Valahiei pomenit până şi de George Călinescu în Istoria lui, dar între timp uitat. Tare aş vrea să citesc ceva de Cilibi Moise...
PS: Am recitit şi sfârşitul "Scrisorii a III-a". În timpul şcolii am suferit de o supra-doză de Eminescu şi nu l-am apreciat la adevărata valoare, acum, după o pauză benefică, îl pot gusta. Şi recitindu-l am impresia că Eminescu a avut de-a face cu strămoşii direcţi ai lui Ponta, nesătui de minciună şi câştig fără muncă:
"Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire."
Şi liberalul Antonescu este prezent:
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască...
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Marii clasici, dragilor...
Nu degeaba-s clasici.
Şi nu degeaba-s mari...
miercuri, 2 noiembrie 2011
"Что? Где? Когда?": Lanţul coincidenţelor şi lanţul amintirilor, cu mulţi epsiloni foarte mici.
Lanţul coincidenţelor este mai uşor de prezentat.
Lanţul amintirilor legate de lanţul coincidenţelor e mai greu de descâlcit: se ramifică în foarte multe direcţii.
Lanţul coincidenţelor începe cu numirea noului vice-preş cu cercetarea la institutul nostru. Vice-preşul dinainte s-a retras, după cinci ani de realizări măreţe, dar nici una în domeniul cercetării. Noul vice-preş, mai tânăr, mai fâşneţ şi-a pus maşinăria de relaţii în funcţiune chiar înainte de a-şi lua în primire noul post: a organizat o întâlnire la JSC (Johnson Space Center, în Houston) pentru ca cei de la IBM să îşi prezinte tehnologia folosită în Watson: programul care a câştigat la Jeopardy! în februarie contra celor mai buni doi jucători umani (Brad Rutter şi Ken Jennings).
Prima divagaţie: numele tehnologiei folosite de Watson este DeepQA, care combină prefixul deep folosit anterior de IBM pentru două programe de şah, DeepThought şi DeepBlue, cu acronimul QA de la question answering. Numele DeepThought a fost ales ca referinţă la computerul omonim din The Hitchhikers's Guide to the Galaxy de Douglas Adams (de care am mai pomenit). În roman, DeepThought dă răspunsul la întrebarea fundamentală a omenirii, după ce procesează timp de 8 milioane de ani tot ce era la dispoziţie.
Răspunsul e 42.
Mai departe. Un alt vice-vice-preş îi recomandă joi noului vice-preş să îmi dea mie să evaluez propunerea celor de la IBM de a-l trimite pe Watson în spaţiu şi la ce-ar putea fi el de folos. Eu citesc în week-end material legat de Watson şi Jeopardy! şi mă pregătesc pentru întâlnirea de luni cu noul vice-preş. Pe drum spre serviciu (îmi ia 80 de minute să străbat cele 89 de mile, egal cu 143 km, de acasă până la institut), îmi vine în minte din senin, din negura timpului, probabil sub influenţa stimulului excesiv de cafeină, o amintire plăcută din vremurile Uniunii Sovietice. Una dintre puţinele amintiri plăcute depsre Uniunea Sovietică, celelate fiind detestabile cam toate.
"Что? Где? Когда?" !
Chto? Gde? Kagda? e varianta sovietică de Jeopardy!, probabil cel mai longeviv show la televiziunea americană: neîntrerupt din 1964, adică de 47 de ani. În opinia mea, CGK e net superior lui Jeopardy!. Chto? Gde? Kagda? are "doar" 36 de ani vechime.
Altă divagaţie: ideea showului Jeopardy! îi aparţine soţiei lui Merv Griffin. După scandalul din anii 50 (care e şi tema filmului Quizz Show, regizat de Robert Redford), nimeni nu mai îndrăznea să propună un alt show de cultură generală. Ideea de a inversa întrebarea cu răspunsul (concurentului i se dă răspunsul şi trebuie să răspundă cu întrebarea) i-a aparţinut tot soţiei. Prima întrebare (sau răspuns în formă de întrebare), pusă de Julann Griffin lui Merv Griffin în avion: "5,280".
În perioada de glorie a Perestroikăi mă uitam negreşit la CGK. Cred că era doar o dată pe lună, pe postul principal (Ostankino), undeva pe aproape de miezul nopţii. Era fascinant. Decorul decadent, de cazino care amintea mai degrabă a Monte Carlo decât de Moscova, camera TV operată manual, spectatorii stând în picioare aproape de masă, muzica (şi de generic -- Strauss, şi cea live -- tot felul de trupe destul de avangardiste sovietice de jazz/punk rock, şi chiar videoclipuri vestice, de gen Michael Jackson, Elton John), spiritul jocului, care încuraja creativitatea, în totală contradicţie cu realitatea sovietică, unde creativitatea şi logica erau în detrimentul cetăţeanului, erau chiar periculoase pentru orânduirea sovietică, unde era mai bine să taci şi să execuţi ca să nu dai de belea, toate astea contribuiau la o atmosferă suprarealistă, incredibilă pentru un puşti de de 12-13 ani ca mine la vremea aceea. Eram complet fascinat. Am revăzut un videoclip din 1986 şi pot să spun că nu e doar nostalgia care colorează în roz amintirile (vechi deja de 25 de ani!). Chto? Gde? Kagda? este inegalabil.
Iar ca dublă anti-simetrie, se poate spune ca spiritul jocului Jeopardy! este pur sovietic: candidatul ideal trebuie să deţină multă informaţie şi să o reproducă mecaninc, ca un tocilar sau executant din sistemul comunist, fără prea multă imaginaţie, în timp ce cultura americană încurajează şi răsplăteşte exact opusul: creativitatea şi iniţiativa.
OK, în mijlocul navetei îmi revine din negura amintirilor în minte Chto? Gde? Kagda?, după o absenţă totală din lobul temporal de cel puţin 20 de ani, sub formă de câteva crâmpeie: genericul de Strauss, bufniţa mascotă, şi, fără o explicaţie raţională, una din întrebări care îmi plăcuse la vremea respectivă. Una din sutele de întrebări. Ajung la serviciu luni dimineaţă. Studentul spaniol care face un stagiu la noi şi ca toţi spaniolii e foarte vorbăreţ, mă trage de limbă să afle pentru ce şedinţă importantă ma pregătesc. Atunci îi spun la repezeală despre Watson, Jeopardy! şi Chto? Gde? Kagda? şi ca să-mi mai reîmprospătez amintirile caut pe Wikipedia ceva despre CGK. Citesc articolul de sus până jos, unde e o secţiune despre variantele internaţionale ale jocului (de exemplu, multe jocuri provin din Anglia şi sunt exportate întâi în SUA şi în restul Europei). Majoritatea variantelor CGK sunt în spaţiul ex-sovietic. Dar, hodoronc-tronc, penultima referinţă în listă este: varianta americană, redenumită Million Dollar Mind Game, produsă de Merv Griffin Entertainment, şi care a debutat pe postul naţional ABC, ... duminica precedentă!.
Exclamaţia care se cuvine aici e: are you fucking kidding me ?!!?.
Adică, care va să zică aşa, să facem bine socotelile: probabilitatea ca un show sovietic să fie exportat în America e un ε mai mic ca orice epsilon imaginabil. Apoi să aibă premiera exact în ziua în care eu în totală necunoştinţă de cauză citeam despre echivalentul său în America, produs de acelaşi producător, e un alt ε. Şi să-mi treacă prin minte să-l caut pe internet e alt ε. Înmulţim epsilonii şi obţinem o probabilitate de "futu-l în cur pe mă-sa" (ca să dau un citat celebru de la bunicul soţiei).
Supra-realismul situaţiei nu se opreşte aici. Alţi epsiloni apar mai abitir ca păduchii. Caut pe unul din Iutuburile ruseşti, yandex.ru, ceva despre Chto? Gde? Kagda?. Cred că se găsesc toate episoadele, câteva sute. Aleg unul, la bobârcă. Unul din ele la inspiraţie. Poţi să-i spun inspiraţie, sau ce futu-l în cur din nou pe măsa este, că în episodul acela e chiar întrebarea (singura pe care mi-am amintit-o pe drumul spre serviciu după 25 de ani) cu gladiatorul, motorul electric şi moneda de 15 copeici. I mean, are you fucking kidding me?. What in the heck in the world?, cum spun copiii de 5 ani. E deja science fiction pur.
Şi nu se opreşte aici. În episodul cu pricina, căpitanul echipei telespectatorilor (sistemul era telezriteli protiv znatoki) era Oleg Ivanovski ... inginerul principal al rachetei Vostok (cu care a zburat Gagarin şi ceilalţi), erou al ordinului Lenin, etc. etc. Adică, care va să zică, povestea începe cu cineva care vrea să propună Watson/Jeopardy! pentru programul NASA şi se ajunge, prin amintirile din creierul meu la inginerul Vostok-ului care era personaj important în episodul respectiv la echivalentul Jeopardy!, Chto? Gde? Kagda?, episod pe care l-am ales la bobârcă de pe Iutubu' rusesc, în care era întrebarea mea favorită.
Oi fi eu oleacă dus, dar nici chiar aşa.
Update: Ardeam să le spun şi colegilor povestea de mai sus, să văd dacă li se pare şi lor neobişnuit. Deci ne aşezăm la prânz la masă, încep să depăn firul fără să bat prea mult câmpii, fiindcă oamenii sunt ocupaţi şi n-au timp de păsărelele altora. Şi când pomenesc de cele două elemente cheie din amintirile mele, melodia de generic şi întrebarea cu gladiatorul, ce se aude la televizorul din cantină? Exact pasajul "Răsăritul" din "Aşa grăit-a Zarathustra" a lui Strauss, într-o reclamă la nu ştiu ce anume, cu Penn Jillette (din Penn & Teller). OK, pasajul e celebru, e şi în genericul din Odiseea spaţială 2011, dar eu unul nu am mai auzit-o la TV. Şi mai ales de ce chiar în timp ce eu pomeneam de ea ? Situaţia mă depăşeste deja.
Update 2: şi ca fapt divers, din toate zilele posibile, taman ieri primesc pe Facebook un îndemn de la prietenul meu Nathan Moore să mă uit la Jeopardy! în seara aceea, fiindcă prietenul lui, pe nume Roger Craig, e în competiţie în turneul campionilor. Adică prima şi singura dată când îmi spune cineva ceva de Jeopardy pe Facebook trebuie neapărat să fie în ziua cu şirul de epsiloni foarte mici ?!!???
Spooky!
(NB: Luni a fost Halloween. Hmmm...)
Update 3: Dacă e lanţ, lanţ să fie: Roger Craig a stabilit recordul de câştiguri pentru un episod ($77,000) şi e pe locul 3 în clasamentul câştigurilor totale ($231,200), după Ken Jennings ($2,520,700) şi David Madden ($430,400). Roger a stabilit recordul în data de 21 septembrie 2010. Din cele 365 de zile ale anului, s-a nimerit să fie taman de ziua mea. Nu e foarte ieşit din comun, dar fiindcă tot eram la capitolul ăsta, am profitat de ocazie să mai adaug un fapt divers la colecţie, cu probabilitatea ε = 1/365 = 0.002739726.
Update 4: Am găsit reclama cu pricina. Este la ochelari Superfocus. Pe pagina lor, primul comunicat de presă spune: Superfocus Certified by NASA Astronauts... Ha, ha, ha... NASA!
Lanţul amintirilor legate de lanţul coincidenţelor e mai greu de descâlcit: se ramifică în foarte multe direcţii.
Lanţul coincidenţelor începe cu numirea noului vice-preş cu cercetarea la institutul nostru. Vice-preşul dinainte s-a retras, după cinci ani de realizări măreţe, dar nici una în domeniul cercetării. Noul vice-preş, mai tânăr, mai fâşneţ şi-a pus maşinăria de relaţii în funcţiune chiar înainte de a-şi lua în primire noul post: a organizat o întâlnire la JSC (Johnson Space Center, în Houston) pentru ca cei de la IBM să îşi prezinte tehnologia folosită în Watson: programul care a câştigat la Jeopardy! în februarie contra celor mai buni doi jucători umani (Brad Rutter şi Ken Jennings).
Prima divagaţie: numele tehnologiei folosite de Watson este DeepQA, care combină prefixul deep folosit anterior de IBM pentru două programe de şah, DeepThought şi DeepBlue, cu acronimul QA de la question answering. Numele DeepThought a fost ales ca referinţă la computerul omonim din The Hitchhikers's Guide to the Galaxy de Douglas Adams (de care am mai pomenit). În roman, DeepThought dă răspunsul la întrebarea fundamentală a omenirii, după ce procesează timp de 8 milioane de ani tot ce era la dispoziţie.
Răspunsul e 42.
Mai departe. Un alt vice-vice-preş îi recomandă joi noului vice-preş să îmi dea mie să evaluez propunerea celor de la IBM de a-l trimite pe Watson în spaţiu şi la ce-ar putea fi el de folos. Eu citesc în week-end material legat de Watson şi Jeopardy! şi mă pregătesc pentru întâlnirea de luni cu noul vice-preş. Pe drum spre serviciu (îmi ia 80 de minute să străbat cele 89 de mile, egal cu 143 km, de acasă până la institut), îmi vine în minte din senin, din negura timpului, probabil sub influenţa stimulului excesiv de cafeină, o amintire plăcută din vremurile Uniunii Sovietice. Una dintre puţinele amintiri plăcute depsre Uniunea Sovietică, celelate fiind detestabile cam toate.
"Что? Где? Когда?" !
Chto? Gde? Kagda? e varianta sovietică de Jeopardy!, probabil cel mai longeviv show la televiziunea americană: neîntrerupt din 1964, adică de 47 de ani. În opinia mea, CGK e net superior lui Jeopardy!. Chto? Gde? Kagda? are "doar" 36 de ani vechime.
Altă divagaţie: ideea showului Jeopardy! îi aparţine soţiei lui Merv Griffin. După scandalul din anii 50 (care e şi tema filmului Quizz Show, regizat de Robert Redford), nimeni nu mai îndrăznea să propună un alt show de cultură generală. Ideea de a inversa întrebarea cu răspunsul (concurentului i se dă răspunsul şi trebuie să răspundă cu întrebarea) i-a aparţinut tot soţiei. Prima întrebare (sau răspuns în formă de întrebare), pusă de Julann Griffin lui Merv Griffin în avion: "5,280".
În perioada de glorie a Perestroikăi mă uitam negreşit la CGK. Cred că era doar o dată pe lună, pe postul principal (Ostankino), undeva pe aproape de miezul nopţii. Era fascinant. Decorul decadent, de cazino care amintea mai degrabă a Monte Carlo decât de Moscova, camera TV operată manual, spectatorii stând în picioare aproape de masă, muzica (şi de generic -- Strauss, şi cea live -- tot felul de trupe destul de avangardiste sovietice de jazz/punk rock, şi chiar videoclipuri vestice, de gen Michael Jackson, Elton John), spiritul jocului, care încuraja creativitatea, în totală contradicţie cu realitatea sovietică, unde creativitatea şi logica erau în detrimentul cetăţeanului, erau chiar periculoase pentru orânduirea sovietică, unde era mai bine să taci şi să execuţi ca să nu dai de belea, toate astea contribuiau la o atmosferă suprarealistă, incredibilă pentru un puşti de de 12-13 ani ca mine la vremea aceea. Eram complet fascinat. Am revăzut un videoclip din 1986 şi pot să spun că nu e doar nostalgia care colorează în roz amintirile (vechi deja de 25 de ani!). Chto? Gde? Kagda? este inegalabil.
Iar ca dublă anti-simetrie, se poate spune ca spiritul jocului Jeopardy! este pur sovietic: candidatul ideal trebuie să deţină multă informaţie şi să o reproducă mecaninc, ca un tocilar sau executant din sistemul comunist, fără prea multă imaginaţie, în timp ce cultura americană încurajează şi răsplăteşte exact opusul: creativitatea şi iniţiativa.
OK, în mijlocul navetei îmi revine din negura amintirilor în minte Chto? Gde? Kagda?, după o absenţă totală din lobul temporal de cel puţin 20 de ani, sub formă de câteva crâmpeie: genericul de Strauss, bufniţa mascotă, şi, fără o explicaţie raţională, una din întrebări care îmi plăcuse la vremea respectivă. Una din sutele de întrebări. Ajung la serviciu luni dimineaţă. Studentul spaniol care face un stagiu la noi şi ca toţi spaniolii e foarte vorbăreţ, mă trage de limbă să afle pentru ce şedinţă importantă ma pregătesc. Atunci îi spun la repezeală despre Watson, Jeopardy! şi Chto? Gde? Kagda? şi ca să-mi mai reîmprospătez amintirile caut pe Wikipedia ceva despre CGK. Citesc articolul de sus până jos, unde e o secţiune despre variantele internaţionale ale jocului (de exemplu, multe jocuri provin din Anglia şi sunt exportate întâi în SUA şi în restul Europei). Majoritatea variantelor CGK sunt în spaţiul ex-sovietic. Dar, hodoronc-tronc, penultima referinţă în listă este: varianta americană, redenumită Million Dollar Mind Game, produsă de Merv Griffin Entertainment, şi care a debutat pe postul naţional ABC, ... duminica precedentă!.
Exclamaţia care se cuvine aici e: are you fucking kidding me ?!!?.
Adică, care va să zică aşa, să facem bine socotelile: probabilitatea ca un show sovietic să fie exportat în America e un ε mai mic ca orice epsilon imaginabil. Apoi să aibă premiera exact în ziua în care eu în totală necunoştinţă de cauză citeam despre echivalentul său în America, produs de acelaşi producător, e un alt ε. Şi să-mi treacă prin minte să-l caut pe internet e alt ε. Înmulţim epsilonii şi obţinem o probabilitate de "futu-l în cur pe mă-sa" (ca să dau un citat celebru de la bunicul soţiei).
Supra-realismul situaţiei nu se opreşte aici. Alţi epsiloni apar mai abitir ca păduchii. Caut pe unul din Iutuburile ruseşti, yandex.ru, ceva despre Chto? Gde? Kagda?. Cred că se găsesc toate episoadele, câteva sute. Aleg unul, la bobârcă. Unul din ele la inspiraţie. Poţi să-i spun inspiraţie, sau ce futu-l în cur din nou pe măsa este, că în episodul acela e chiar întrebarea (singura pe care mi-am amintit-o pe drumul spre serviciu după 25 de ani) cu gladiatorul, motorul electric şi moneda de 15 copeici. I mean, are you fucking kidding me?. What in the heck in the world?, cum spun copiii de 5 ani. E deja science fiction pur.
Şi nu se opreşte aici. În episodul cu pricina, căpitanul echipei telespectatorilor (sistemul era telezriteli protiv znatoki) era Oleg Ivanovski ... inginerul principal al rachetei Vostok (cu care a zburat Gagarin şi ceilalţi), erou al ordinului Lenin, etc. etc. Adică, care va să zică, povestea începe cu cineva care vrea să propună Watson/Jeopardy! pentru programul NASA şi se ajunge, prin amintirile din creierul meu la inginerul Vostok-ului care era personaj important în episodul respectiv la echivalentul Jeopardy!, Chto? Gde? Kagda?, episod pe care l-am ales la bobârcă de pe Iutubu' rusesc, în care era întrebarea mea favorită.
Oi fi eu oleacă dus, dar nici chiar aşa.
Update: Ardeam să le spun şi colegilor povestea de mai sus, să văd dacă li se pare şi lor neobişnuit. Deci ne aşezăm la prânz la masă, încep să depăn firul fără să bat prea mult câmpii, fiindcă oamenii sunt ocupaţi şi n-au timp de păsărelele altora. Şi când pomenesc de cele două elemente cheie din amintirile mele, melodia de generic şi întrebarea cu gladiatorul, ce se aude la televizorul din cantină? Exact pasajul "Răsăritul" din "Aşa grăit-a Zarathustra" a lui Strauss, într-o reclamă la nu ştiu ce anume, cu Penn Jillette (din Penn & Teller). OK, pasajul e celebru, e şi în genericul din Odiseea spaţială 2011, dar eu unul nu am mai auzit-o la TV. Şi mai ales de ce chiar în timp ce eu pomeneam de ea ? Situaţia mă depăşeste deja.
Update 2: şi ca fapt divers, din toate zilele posibile, taman ieri primesc pe Facebook un îndemn de la prietenul meu Nathan Moore să mă uit la Jeopardy! în seara aceea, fiindcă prietenul lui, pe nume Roger Craig, e în competiţie în turneul campionilor. Adică prima şi singura dată când îmi spune cineva ceva de Jeopardy pe Facebook trebuie neapărat să fie în ziua cu şirul de epsiloni foarte mici ?!!???
Spooky!
(NB: Luni a fost Halloween. Hmmm...)
Update 3: Dacă e lanţ, lanţ să fie: Roger Craig a stabilit recordul de câştiguri pentru un episod ($77,000) şi e pe locul 3 în clasamentul câştigurilor totale ($231,200), după Ken Jennings ($2,520,700) şi David Madden ($430,400). Roger a stabilit recordul în data de 21 septembrie 2010. Din cele 365 de zile ale anului, s-a nimerit să fie taman de ziua mea. Nu e foarte ieşit din comun, dar fiindcă tot eram la capitolul ăsta, am profitat de ocazie să mai adaug un fapt divers la colecţie, cu probabilitatea ε = 1/365 = 0.002739726.
Update 4: Am găsit reclama cu pricina. Este la ochelari Superfocus. Pe pagina lor, primul comunicat de presă spune: Superfocus Certified by NASA Astronauts... Ha, ha, ha... NASA!
luni, 11 iulie 2011
Dramatic, ... la genul feminin, ... dramatică
N-am putut vedea meciul în direct, aveam alte activităţi programate.
Printre care, în mod ironic, un meci de baseball din ligile inferioare cu echipa locală: Veveriţele Zburătoare din Richmond. Plănuiam să-l văd înregistrat, în linişte, de pe DVR. Dar deja de la baseball mirosea a ceva necurat. Persoane care nu păreau că ar fi urmărit în viaţa lor un meci de fotbal, din ăia care conduc Ford 350, au şapcă cu Atlanta Braves sau South Carolina Gamecocks, vorbeau foarte entuziaşti de meciul USWNT cu Brazilia.
Aveau dreptate.
Mecanica fetelor nu e cu nimic mai prejos de cea bărbaţilor: centrarea lui Rapinoe (ce grimasă are pe faţă la reluare), plasamentul şi capul lui Wambach. Contraatac în ultimul minut din prelungiri, dintr-un colţ în altul al terenului, după o oră în inferioritate numerică contra Braziliei. Hmmm...
Ceva reprezentativ găsit pe Youtube: reacţia unui cârcotaş care trece de la "meciul ăsta a confirmat toate stereotipurile negative ale soccer-ului" la urlete necontrolate. He-he.
Coincidenţe: meciul de azi, 10 iulie 2011, finala cu des pomenita Brandi Chastain, 10 iulie 1999. Penalty-uri la ambele, scor 5-3 pentru americance. În ambele meciuri, penalty-ul ratat a fost al treilea, apărat de portăriţă. Gol decisiv la a cincea lovitură.
Momentul e greu de recreat, fiindcă vine la capătul a trei ore de tensiune şi frustrare maximă. Un echivalent, pe altă scară temporală, cred că e Wimbledonul lui Goran Ivaniševič. Cele trei ore de tenis, plus cei 15 ani de până atunci, cu trei finale pierdute şi ghinionul de a fi contemporan cu Sampras şi Agassi, sentimentul că e ultima şansă, nu poate fi surprins în doar 5 minute de video.
...
Ştire care sparge: se poate şi mai dramatic, Manchester City vs QPR:
[A fost două clipuri mortale cu un comentator argentinian de pe Fox Deportes, la golurile lui Zabaleta şi Agüero, dar porcii de la EPL le-au şters între timp, păcat...] Nah nah nah nah, hey hey hey, Kun Aguero!
Printre care, în mod ironic, un meci de baseball din ligile inferioare cu echipa locală: Veveriţele Zburătoare din Richmond. Plănuiam să-l văd înregistrat, în linişte, de pe DVR. Dar deja de la baseball mirosea a ceva necurat. Persoane care nu păreau că ar fi urmărit în viaţa lor un meci de fotbal, din ăia care conduc Ford 350, au şapcă cu Atlanta Braves sau South Carolina Gamecocks, vorbeau foarte entuziaşti de meciul USWNT cu Brazilia.
Aveau dreptate.
Mecanica fetelor nu e cu nimic mai prejos de cea bărbaţilor: centrarea lui Rapinoe (ce grimasă are pe faţă la reluare), plasamentul şi capul lui Wambach. Contraatac în ultimul minut din prelungiri, dintr-un colţ în altul al terenului, după o oră în inferioritate numerică contra Braziliei. Hmmm...
Ceva reprezentativ găsit pe Youtube: reacţia unui cârcotaş care trece de la "meciul ăsta a confirmat toate stereotipurile negative ale soccer-ului" la urlete necontrolate. He-he.
Coincidenţe: meciul de azi, 10 iulie 2011, finala cu des pomenita Brandi Chastain, 10 iulie 1999. Penalty-uri la ambele, scor 5-3 pentru americance. În ambele meciuri, penalty-ul ratat a fost al treilea, apărat de portăriţă. Gol decisiv la a cincea lovitură.
Momentul e greu de recreat, fiindcă vine la capătul a trei ore de tensiune şi frustrare maximă. Un echivalent, pe altă scară temporală, cred că e Wimbledonul lui Goran Ivaniševič. Cele trei ore de tenis, plus cei 15 ani de până atunci, cu trei finale pierdute şi ghinionul de a fi contemporan cu Sampras şi Agassi, sentimentul că e ultima şansă, nu poate fi surprins în doar 5 minute de video.
...
Ştire care sparge: se poate şi mai dramatic, Manchester City vs QPR:
[A fost două clipuri mortale cu un comentator argentinian de pe Fox Deportes, la golurile lui Zabaleta şi Agüero, dar porcii de la EPL le-au şters între timp, păcat...] Nah nah nah nah, hey hey hey, Kun Aguero!
marți, 21 iunie 2011
Limbă şi cultură corcită
Recitind un pasaj mai vechi, am rămas cu aceeaşi impresie stânjenitoare pe care o lasă toate textele corcite produse de imigranţii transplantaţi într-o cultură străină ca mine. Pasajul despre America sună tras de păr, artificial, pocit. E cumva o boală inevitabilă şi incurabilă? De ce, după o perioadă relativ scurtă de asimilare, nu ne mai putem exprima natural în limba natală şi trebuie să importăm expresii şi să amestecăm limbile? Râdeam la vremea lui de Răducioiu când se scremea să-şi aducă aminte româneşte, dar am ajuns ca el! Indignarea e justificată, ce să aibă de a face un român get-beget cu farafastâcuri străine pe care le cunoaşte doar de puţintică vreme? E o fandoseală, o sclifoseală. Sună caraghios în gura noastră, la fel cum suna franceza în gura personajelor lui Tolstoi (taman când îi invada Napoleon).
Dar...
Nu pot să mă disociez de pasajul respectiv. Îmi aparţine şi nu-l şterg. Chiar dacă e scris poticnit şi sună pretenţios, scâlciat, snob, iar cuvintele nu vin sau nu se potrivesc. Cuvintele potrivite poate nu există. Cum se traduce slam dunk? Trântit înăuntru? Dar alley oop? Hai sari? Play-off?
Şi mai important, nu mă distanţez acum de el fiindcă entuziasmul pentru "senzaţii de import" pe care încercam să-l reproduc acolo este autentic. Exprimat stângaci din lipsă de termeni autentici, da. Dar autentic era faptul că aşteptam cu nerăbdare meciurile de baschet cu Pistonii de seara. Poate nerăbdarea nu atingea dimensiunile "febrei" cu care aşteptam meciurile din Mexic'86 sau Italia'90, dar zilele în care era finala NBA din anul acela treceau greu şi perspectiva nopţii petrecute la TV îndulcea corvoada zilei de lucru. Nu-mi mai păsa deloc de Mutu şi Piţurcă, ci de B-b-billups. În aceeaşi toamnă din 2004, finala ALCS la baseball New York Yankees - Boston Red Sox, o dramă în şapte acte, nu m-a lăsat să stau pe scaun. Odată ce am înţeles tradiţia din spatele rivalităţii, am simpatizat cu Red Sox şi pauza lor de 86 de ani fără titlu. Un fel de Rapid contra Steaua, sau Atlético - Real Madrid. Ca referinţă, rivalitatea Yankees-Red Sox (din 1901 încoace) e mai veche decât El Clásico Real-Barcelona (din 1928). Şi totuşi, sunt în continuare surprins că am fost atât de implicat emoţional... Astăzi nu mă mai implic.
Dar, a fost fun... Sau, cum am mai auzit pe-aici, "am avut fun"...
[... traducerea la fun (adjectiv)? Distractiv? Nu chiar, ăla ar fi mai mult entertaining, care e mai departe de tenta de amuzant care ne trebuie ... deci n-avem ... ]
PS: Traduceri mot-à-mot introduse de băieţii de la Divertis după ce au vizitat Diaspora:
Dar...
Nu pot să mă disociez de pasajul respectiv. Îmi aparţine şi nu-l şterg. Chiar dacă e scris poticnit şi sună pretenţios, scâlciat, snob, iar cuvintele nu vin sau nu se potrivesc. Cuvintele potrivite poate nu există. Cum se traduce slam dunk? Trântit înăuntru? Dar alley oop? Hai sari? Play-off?
Şi mai important, nu mă distanţez acum de el fiindcă entuziasmul pentru "senzaţii de import" pe care încercam să-l reproduc acolo este autentic. Exprimat stângaci din lipsă de termeni autentici, da. Dar autentic era faptul că aşteptam cu nerăbdare meciurile de baschet cu Pistonii de seara. Poate nerăbdarea nu atingea dimensiunile "febrei" cu care aşteptam meciurile din Mexic'86 sau Italia'90, dar zilele în care era finala NBA din anul acela treceau greu şi perspectiva nopţii petrecute la TV îndulcea corvoada zilei de lucru. Nu-mi mai păsa deloc de Mutu şi Piţurcă, ci de B-b-billups. În aceeaşi toamnă din 2004, finala ALCS la baseball New York Yankees - Boston Red Sox, o dramă în şapte acte, nu m-a lăsat să stau pe scaun. Odată ce am înţeles tradiţia din spatele rivalităţii, am simpatizat cu Red Sox şi pauza lor de 86 de ani fără titlu. Un fel de Rapid contra Steaua, sau Atlético - Real Madrid. Ca referinţă, rivalitatea Yankees-Red Sox (din 1901 încoace) e mai veche decât El Clásico Real-Barcelona (din 1928). Şi totuşi, sunt în continuare surprins că am fost atât de implicat emoţional... Astăzi nu mă mai implic.
Dar, a fost fun... Sau, cum am mai auzit pe-aici, "am avut fun"...
[... traducerea la fun (adjectiv)? Distractiv? Nu chiar, ăla ar fi mai mult entertaining, care e mai departe de tenta de amuzant care ne trebuie ... deci n-avem ... ]
PS: Traduceri mot-à-mot introduse de băieţii de la Divertis după ce au vizitat Diaspora:
- ia-ţi timpul (take your time)
- să lovim drumul (let's hit the road)
- walk the bear
- rub the mint
- you are cabbage
- everybody in the casa mare
luni, 20 iunie 2011
Moldova cântă
Valentina Naforniţă, născută în satul Cuhneşti, raionul Glodeni.
Urmează traseul: Cuhneşti → Ungheni (doar 15 km de Iaşi) → Chişinău → Bucureşti.
Căştigă ediţia 2011 a concursului BBC Singer of the World.
În finală o devansează pe favorita rusoaică Olesia Petrova, cu o combinaţie Donizetti, Dvořák, Gounod.
N.B. Printre foştii căştigători BBC SotW se numără Marius Brenciu (2001), fratele mai mic al lui Horia Brenciu. Îmi amintesc că şi Horia se îngrămădea mereu la cântat.
Deci Basarabia produce şi artişti clasici, nu numai O-Zone, Zdob şi Zdub, Pavel Stratan ... Atâtea talente, dintr-o populaţie de doar trei milioane jumate, scufundată în sărăcie ...
Bravo lor, moldovenilor.
Urmează traseul: Cuhneşti → Ungheni (doar 15 km de Iaşi) → Chişinău → Bucureşti.
Căştigă ediţia 2011 a concursului BBC Singer of the World.
În finală o devansează pe favorita rusoaică Olesia Petrova, cu o combinaţie Donizetti, Dvořák, Gounod.
N.B. Printre foştii căştigători BBC SotW se numără Marius Brenciu (2001), fratele mai mic al lui Horia Brenciu. Îmi amintesc că şi Horia se îngrămădea mereu la cântat.
Deci Basarabia produce şi artişti clasici, nu numai O-Zone, Zdob şi Zdub, Pavel Stratan ... Atâtea talente, dintr-o populaţie de doar trei milioane jumate, scufundată în sărăcie ...
Bravo lor, moldovenilor.
joi, 16 iunie 2011
Moş Mechintoş
Am constatat că n-am scris nimic din domeniul meu, deci a sosit ceasul...
Nu ştiu cât de lent bate Windows în retragere dar cert e că bate în retragere. Nu pretind că ştiu cum stă treaba pe întreg globul, dar în cercul meu de cunoştinţe nu cunosc pe nimeni care să fi trecut de la Mac sau Linux la Windows. În schimb, foarte mulţi s-au convertit invers, de la Windows la Mac sau Linux. E un flux continuu. Unii chiar m-au surprins, fiindcă îi credeam foarte devotaţi Windows-ului. Dar odată ce au încercat "fructul oprit" (mărul mechintoş) şi au fost izgnoniţi din rai, nu prea au mai revenit la iadul Windows. O categorie mai mică, au renunţat la Linux pentru MacOS. E ceva în genul proverbului "once you go black you can't go back" adaptat la "once you go Mac, you can't go back". E o paralelă forţată între penisuri africane şi sisteme de operare, dar merge.
Eu am urmat aceeaşi traiectorie: calculator Felix din comerţul socialist (cu încărcare de pe banda de casetofon, că nu era altceva), apoi Windows ( ... că nu era altceva), Unix (la facultate, că era în vogă), Linux (la servici, că e singurul cu care se poate face treabă), şi MacOS la "maturitate" (că te face să te simţi burghez). Pe parcurs, am renunţat la produse Microsoft imediat ce a apărut o alternativă decentă, dar nu din snobism. N-am mai folosit MS Word de 20 de ani. Doar TeX (chiar şi pe Windows era o versiune EmTeX, acum domină LaTeX - o coproducţie Knuth - Lamport, devenit standard de facto pentru editare). N-am mai folosit Internet Explorer de vreo 15 ani, doar Mozilla/Firefox şi Safari. IE deţinea 96% din piaţă acum 10 ani, acum sunt sub 40%. La fel Outlook. Ultimul lucru pe care îl aştept e să apară SopCast pentru Linux/Mac şi atunci pot să nu mă mai ating de Windows. Pentru cei în necunoştinţă de cauză, SopCast e un soft chinezesc pentru văzut TV în direct (în special meciuri de fotbal) pe internet.
Îi dau perfect dreptate lui Steve Jobs când caracteriza produsele Microsoft ca total lipsite de bun gust sau simţ estetic.
Apple a câştigat enorm prin design. Deşi Mac-urile ar fi trebuit să fie apreciate pentru ce e înăuntru, nu pe dinafară. Dar au reuşit şi aşa. Produsele Microsoft sunt echivalentul ciurucurilor de plastic produse în China. Proaste, dar ieftine. Şi multe... O adaptare după vorba lui Lăpuşneanu către capul lui Moţoc ...
Cineva a încercat să folosească caracterizarea "Linux a fost la început copilul deştept şi urât iar Windows copilul frumos şi cu ceva semne de inteligenţă". După părerea mea Windows este copilul urât, prost, dar foarte băgăcios. Sunt convins că Linuxul nu a prins la mase din exact acelaşi motiv: nu are nici un plus estetic. Lumea ar trebui să-l folosească fiindcă este nu doar o altă mâncare de peşte faţă de Windows, ci din alt univers în privinţa eficienţei şi siguranţei (nu există viruşi, nu există cai troieni, nu există ecranul albastru al morţii, nu se blochează aproape niciodată ...). Ascensiunea Apple este încurajatoare pentru stadiul în care este omenirea: dacă frumosul prevalează înseamnă că nu suntem total pierduţi. Iar utilul cu plăcutul împreună cucereşte totul ...
Ca să fac un disclaimer (conform Google, se traduce "denegare de responsabilitate" -- wtf is "denegare" ??), ţin să precizez că nu am iPhone, fiindcă nu cred că l-aş folosi prea des. Nu am nici iPod. Deci nu pot fi învinuit că sunt un fanatic Apple. Iar Microsoft are merite indiscutabile în progresul civilizaţiei umane: au accelerat computerizarea făcând PC-ul accesibil tuturor.
Vorbind de "semi-divinităţi" (după Knuth şi Lamport în informatică, Jobs şi Gates în computere), din întâmplare am văzut ieri un episod din "Computer Chronicles", emisiunea de pe PBS care prin nu ştiu ce minune se dădea şi la noi prin anii '90, pe TVR sau pe ProTV. Episodul a fost în memoria lui Gary Kildall, fondatorul Digital Research, unul dintre pionierii uitaţi din lumea calculatoarelor, cel care a scris sistemul de operare CP/M. A murit din cauza unei bătăi într-un bar de motociclişti. Ehei, ce vremuri ... IBM-ul ar fi vrut să folosească sistemul de operare CP/M, net superior dar mai scump, şi nu DOS, pentru prima lor lansare de PC-uri, dar folclorul spune că Kildall a întrziat la întâlnirea de afaceri fiindcă se plimba cu avionul şi nu s-a înţeles cu avocaţii de la IBM. Pînă la urmă, IBM a lansat ambele variante de PC, una cu DOS (la 40 dolari) şi una cu PC/M (la 240 de dolari). Şi restul a fost istorie...
Nu ştiu cât de lent bate Windows în retragere dar cert e că bate în retragere. Nu pretind că ştiu cum stă treaba pe întreg globul, dar în cercul meu de cunoştinţe nu cunosc pe nimeni care să fi trecut de la Mac sau Linux la Windows. În schimb, foarte mulţi s-au convertit invers, de la Windows la Mac sau Linux. E un flux continuu. Unii chiar m-au surprins, fiindcă îi credeam foarte devotaţi Windows-ului. Dar odată ce au încercat "fructul oprit" (mărul mechintoş) şi au fost izgnoniţi din rai, nu prea au mai revenit la iadul Windows. O categorie mai mică, au renunţat la Linux pentru MacOS. E ceva în genul proverbului "once you go black you can't go back" adaptat la "once you go Mac, you can't go back". E o paralelă forţată între penisuri africane şi sisteme de operare, dar merge.
Eu am urmat aceeaşi traiectorie: calculator Felix din comerţul socialist (cu încărcare de pe banda de casetofon, că nu era altceva), apoi Windows ( ... că nu era altceva), Unix (la facultate, că era în vogă), Linux (la servici, că e singurul cu care se poate face treabă), şi MacOS la "maturitate" (că te face să te simţi burghez). Pe parcurs, am renunţat la produse Microsoft imediat ce a apărut o alternativă decentă, dar nu din snobism. N-am mai folosit MS Word de 20 de ani. Doar TeX (chiar şi pe Windows era o versiune EmTeX, acum domină LaTeX - o coproducţie Knuth - Lamport, devenit standard de facto pentru editare). N-am mai folosit Internet Explorer de vreo 15 ani, doar Mozilla/Firefox şi Safari. IE deţinea 96% din piaţă acum 10 ani, acum sunt sub 40%. La fel Outlook. Ultimul lucru pe care îl aştept e să apară SopCast pentru Linux/Mac şi atunci pot să nu mă mai ating de Windows. Pentru cei în necunoştinţă de cauză, SopCast e un soft chinezesc pentru văzut TV în direct (în special meciuri de fotbal) pe internet.
Îi dau perfect dreptate lui Steve Jobs când caracteriza produsele Microsoft ca total lipsite de bun gust sau simţ estetic.
Apple a câştigat enorm prin design. Deşi Mac-urile ar fi trebuit să fie apreciate pentru ce e înăuntru, nu pe dinafară. Dar au reuşit şi aşa. Produsele Microsoft sunt echivalentul ciurucurilor de plastic produse în China. Proaste, dar ieftine. Şi multe... O adaptare după vorba lui Lăpuşneanu către capul lui Moţoc ...
Cineva a încercat să folosească caracterizarea "Linux a fost la început copilul deştept şi urât iar Windows copilul frumos şi cu ceva semne de inteligenţă". După părerea mea Windows este copilul urât, prost, dar foarte băgăcios. Sunt convins că Linuxul nu a prins la mase din exact acelaşi motiv: nu are nici un plus estetic. Lumea ar trebui să-l folosească fiindcă este nu doar o altă mâncare de peşte faţă de Windows, ci din alt univers în privinţa eficienţei şi siguranţei (nu există viruşi, nu există cai troieni, nu există ecranul albastru al morţii, nu se blochează aproape niciodată ...). Ascensiunea Apple este încurajatoare pentru stadiul în care este omenirea: dacă frumosul prevalează înseamnă că nu suntem total pierduţi. Iar utilul cu plăcutul împreună cucereşte totul ...
Ca să fac un disclaimer (conform Google, se traduce "denegare de responsabilitate" -- wtf is "denegare" ??), ţin să precizez că nu am iPhone, fiindcă nu cred că l-aş folosi prea des. Nu am nici iPod. Deci nu pot fi învinuit că sunt un fanatic Apple. Iar Microsoft are merite indiscutabile în progresul civilizaţiei umane: au accelerat computerizarea făcând PC-ul accesibil tuturor.
Vorbind de "semi-divinităţi" (după Knuth şi Lamport în informatică, Jobs şi Gates în computere), din întâmplare am văzut ieri un episod din "Computer Chronicles", emisiunea de pe PBS care prin nu ştiu ce minune se dădea şi la noi prin anii '90, pe TVR sau pe ProTV. Episodul a fost în memoria lui Gary Kildall, fondatorul Digital Research, unul dintre pionierii uitaţi din lumea calculatoarelor, cel care a scris sistemul de operare CP/M. A murit din cauza unei bătăi într-un bar de motociclişti. Ehei, ce vremuri ... IBM-ul ar fi vrut să folosească sistemul de operare CP/M, net superior dar mai scump, şi nu DOS, pentru prima lor lansare de PC-uri, dar folclorul spune că Kildall a întrziat la întâlnirea de afaceri fiindcă se plimba cu avionul şi nu s-a înţeles cu avocaţii de la IBM. Pînă la urmă, IBM a lansat ambele variante de PC, una cu DOS (la 40 dolari) şi una cu PC/M (la 240 de dolari). Şi restul a fost istorie...
joi, 9 iunie 2011
Cultura noastră generală
Când mă gândesc la şcoala noastră de acasă, de care nu mă plâng în general prea tare, cel mai tare mă enervează găurile imense pe care le-a lăsat în cultura noastră generală, mai ales la capitolul umanistică. Înţeleg motivele ideologice: comuniştii nu ne lăsau să citim material subversiv, dar chiar şi aşa e o tactică proastă: trebuie să ştii ce susţine tabăra adversă ca să-i poţi combate ideile. Dar, mă rog, probabil era clar că lupta de idei era inegală. Cine dracu' era de partea lor?
Zilele astea mi s-a "redeschis rana". Am văzut The Hitchhiker's Guide to the Galaxy (a.k.a. HHGG, sau H2G2). Filmul nu e cotat prea bine, nici de critici, nici de spectatori. Motivul principal, ca de obicei pentru un film făcut după o carte (mai precis, o trilogie în cinci volume ;o), este că nu e la nivelul cărţii. Eu n-am citit trilogia şi filmul mi-a plăcut. Chiar dacă aş fi citit cartea înainte tot cred că mi-ar fi plăcut, în mod obiectiv. Acum pot să-mi imaginez cam la ce nivel e cartea... Am auzit despre HHGG de la un coleg. Dar colegul era puţin într-o ureche şi nu puteam să iau în serios preferinţele lui (am făcut aceeaşi greşeală şi cu South Park, din motiv că îi plăcea unui coleg pe care îl detestam).
Prima constatare a fost că umorul lui Douglas Adams e pe gustul meu. Puţin absurd. Mi-am zis că are iz de Monty Python, ca să descopăr mai târziu că a colaborat cu grupul MP în anii '70. O mostră de Douglas Adams, ultimul lui discurs public, la University of Santa Barbara, cu o lună înainte de infarct:
Păi şi-atunci cum să nu te enervezi la cât de handicapaţi intelectual ne-au lăsat trogolodiţii de proletcultişti? Am înghţit o turmă de teoreme (de-ale lui Cauchy şi Cebâşev şi Tihonov şi 'zda mamii şi-a lagranjului lor cu tot). La ce ne-au folosit?
Vorba miliţianului când fiu-su era uimit câte limbi ştia un turist străin. Turistul întreabă încotro e gara în vreo şapte limbi, fără succes în faţa prostănacului de miliţian. Băiatul zice: "Tată, ai văzut câte limbi ştia nenea ăla?", şi miliţianul: "Ei, şi la ce i-a folosit?".
Câteva citate din Adams (celebre se pare pentru restul lumii):
Zilele astea mi s-a "redeschis rana". Am văzut The Hitchhiker's Guide to the Galaxy (a.k.a. HHGG, sau H2G2). Filmul nu e cotat prea bine, nici de critici, nici de spectatori. Motivul principal, ca de obicei pentru un film făcut după o carte (mai precis, o trilogie în cinci volume ;o), este că nu e la nivelul cărţii. Eu n-am citit trilogia şi filmul mi-a plăcut. Chiar dacă aş fi citit cartea înainte tot cred că mi-ar fi plăcut, în mod obiectiv. Acum pot să-mi imaginez cam la ce nivel e cartea... Am auzit despre HHGG de la un coleg. Dar colegul era puţin într-o ureche şi nu puteam să iau în serios preferinţele lui (am făcut aceeaşi greşeală şi cu South Park, din motiv că îi plăcea unui coleg pe care îl detestam).
Prima constatare a fost că umorul lui Douglas Adams e pe gustul meu. Puţin absurd. Mi-am zis că are iz de Monty Python, ca să descopăr mai târziu că a colaborat cu grupul MP în anii '70. O mostră de Douglas Adams, ultimul lui discurs public, la University of Santa Barbara, cu o lună înainte de infarct:
Păi şi-atunci cum să nu te enervezi la cât de handicapaţi intelectual ne-au lăsat trogolodiţii de proletcultişti? Am înghţit o turmă de teoreme (de-ale lui Cauchy şi Cebâşev şi Tihonov şi 'zda mamii şi-a lagranjului lor cu tot). La ce ne-au folosit?
Vorba miliţianului când fiu-su era uimit câte limbi ştia un turist străin. Turistul întreabă încotro e gara în vreo şapte limbi, fără succes în faţa prostănacului de miliţian. Băiatul zice: "Tată, ai văzut câte limbi ştia nenea ăla?", şi miliţianul: "Ei, şi la ce i-a folosit?".
Câteva citate din Adams (celebre se pare pentru restul lumii):
- "I love deadlines. I like the whooshing sound they make as they fly by."
- "You live and learn. At any rate, you live."
- "Humans are not proud of their ancestors, and rarely invite them round to dinner."
- "In those days spirits were brave, the stakes were high, men were real men, women were real women and small furry creatures from Alpha Centauri were real small furry creatures from Alpha Centauri."
- "Nothing travels faster than the speed of light with the possible exception of bad news, which obeys its own special laws."
- "The major difference between a thing that might go wrong and a thing that cannot possibly go wrong is that when a thing that cannot possibly go wrong goes wrong it usually turns out to be impossible to get at or repair."
- "Anyone who is capable of getting themselves made President should on no account be allowed to do the job."
- "Anything that is in the world when you're born is normal and ordinary and is just a natural part of the way the world works. Anything that's invented between when you're fifteen and thirty-five is new and exciting and revolutionary and you can probably get a career in it. Anything invented after you're thirty-five is against the natural order of things."
luni, 2 mai 2011
Dreptatea şi răzbunarea
Întrebarea e, de ce ne dă satisfacţie răzbunarea?
E un sentiment josnic sau perfect normal?
Între noi, fiinţe imperfecte cum suntem, fie vorba ("noi", adică eu şi toţi cei zero cititori), eu cred că omul, oricât ar crede în dreptatea divină, are mereu îndoiala că "ăl de sus" se ocupă cum trebuie de împărţirea dreptăţii, şi ca fiinţă slabă, muritoare, vrea să vadă dreptatea cu ochii, în viaţa asta, până nu e prea târziu. În cealaltă, poate nu se ştie sigur, poate cei ca stalin, hitler, ceauşescu, fac ei cumva şi-l păcălesc şi pe Sf.Petru să lea dea drumul pe poarta pe care nu trebuie (şi odată intraţi îşi găsesc iarăşi o sumedenie de fraieri care să îi urmeze, să-i proslăvească, să facă şedinţe de partid, cu aplauze ritmate)... Îndoiala nu şi-ar avea locul dacă istoria n-ar fi fost martoră la atâtea nedreptăţi rămase nepedepsite.
N-am dansat de bucurie când l-au împuşcat pe ceauşescu, dar nici n-am avut absolut nimic împotrivă, oricât de infam ar putea unii considera pentru un om să se bucure de moartea altui om. Dinescu spunea într-un documentar BBC, "Shadow of a Bloody Uprising": "Ideea că îl vedem pe ceauşescu sub forma unui cadavru, trebuie să recunoaştem, [chiar dacă] suntem umanişti, sunt poet, ..., pe mine m-a liniştit când l-am văzut mort, fiindcă dacă nu murea el, muream noi de fapt, asta-i realitatea."
Ca de obicei, am făcut statistica. Am selectat din lista de dictatori şi criminali de mai jos, pe cei mai cunoscuţi şi i-am împărţit în categorii.
Listă de dictatori/criminali
Prin urmare, statistica de mai sus, foarte sumară, arată că împărţirea dreptăţii este, matematic, la fel de exactă ca datul cu banul (coin toss). De aceea, dacă trupele speciale pot să rezolve problema osama în 40 de minute în Abbottabad, să le fie de bine. Un nemernic mai puţin e mai bine pentru umanitate.
N-am să cânt şi dansez, că n-am talent. Dar aprob: thumbs up, osama was killed.
Cu distincţia de rigoare, nu doar osama is dead, ci osama was killed by Navy SEALs. Asta înseamnă şi dreptate şi răzbunare, la pachet.
26 mai 2011: Ştire care sparge (i.e. breaking news): încă un ticălos a fost prins, ratko mladič (responsabil pentru asediul Sarajevo-ului şi Srebrenica).
E un sentiment josnic sau perfect normal?
Între noi, fiinţe imperfecte cum suntem, fie vorba ("noi", adică eu şi toţi cei zero cititori), eu cred că omul, oricât ar crede în dreptatea divină, are mereu îndoiala că "ăl de sus" se ocupă cum trebuie de împărţirea dreptăţii, şi ca fiinţă slabă, muritoare, vrea să vadă dreptatea cu ochii, în viaţa asta, până nu e prea târziu. În cealaltă, poate nu se ştie sigur, poate cei ca stalin, hitler, ceauşescu, fac ei cumva şi-l păcălesc şi pe Sf.Petru să lea dea drumul pe poarta pe care nu trebuie (şi odată intraţi îşi găsesc iarăşi o sumedenie de fraieri care să îi urmeze, să-i proslăvească, să facă şedinţe de partid, cu aplauze ritmate)... Îndoiala nu şi-ar avea locul dacă istoria n-ar fi fost martoră la atâtea nedreptăţi rămase nepedepsite.
N-am dansat de bucurie când l-au împuşcat pe ceauşescu, dar nici n-am avut absolut nimic împotrivă, oricât de infam ar putea unii considera pentru un om să se bucure de moartea altui om. Dinescu spunea într-un documentar BBC, "Shadow of a Bloody Uprising": "Ideea că îl vedem pe ceauşescu sub forma unui cadavru, trebuie să recunoaştem, [chiar dacă] suntem umanişti, sunt poet, ..., pe mine m-a liniştit când l-am văzut mort, fiindcă dacă nu murea el, muream noi de fapt, asta-i realitatea."
Ca de obicei, am făcut statistica. Am selectat din lista de dictatori şi criminali de mai jos, pe cei mai cunoscuţi şi i-am împărţit în categorii.
Listă de dictatori/criminali
- Pedepsiţi (10): robespierre, mussolini, tojo, eichman, göring, himmler, höss, ceauşescu, saddam, osama.
- Parţial pedepsiţi (10): napoleon, lenin, hitler, göbbels, beria, pol pot, jean kambanda, basaev, miloševič, karadžič.
- Nepedepsiţi (10): ginghiz khan, stalin, blohin, mao, kim ir sen, le duan, yahya khan, franco, pinochet, idi amin.
- Îşi aşteaptă rândul: ghaddafi.
Prin urmare, statistica de mai sus, foarte sumară, arată că împărţirea dreptăţii este, matematic, la fel de exactă ca datul cu banul (coin toss). De aceea, dacă trupele speciale pot să rezolve problema osama în 40 de minute în Abbottabad, să le fie de bine. Un nemernic mai puţin e mai bine pentru umanitate.
N-am să cânt şi dansez, că n-am talent. Dar aprob: thumbs up, osama was killed.
Cu distincţia de rigoare, nu doar osama is dead, ci osama was killed by Navy SEALs. Asta înseamnă şi dreptate şi răzbunare, la pachet.
26 mai 2011: Ştire care sparge (i.e. breaking news): încă un ticălos a fost prins, ratko mladič (responsabil pentru asediul Sarajevo-ului şi Srebrenica).
vineri, 27 august 2010
Teişti, deişti, ateişti, antiteişti ...
Fiindcă n-am chef de discutat lucruri profunde, mai glosez puţin pe teme frivole, cum ar fi divinitatea şi muritorii de rând. Subiectele mai sofisticate, cum ar fi fotbalul, nu mă inspiră. Campionatul mondial a fost prost, nedistractiv, chiar dezagreabil. Nu găsesc o traducere bună pentru not entertaining. Uruguayul şi SUA au fost singurele echipe demne de urmărit. Uruguayul pentru dramă ca în telenovele (şi Diego Forlán), americanii pentru comportamentul corect, devenit atipic pentru restul lumii: fără proteste, tăvăleală, furtişaguri, trageri de timp şi lamentări copilăreşti. Doar australienii (altă colonie britanică) au mai afişat aceeaşi atitudine. Englezii din păcate au căzut şi ei în rând cu lumea, nu mai sunt gentlemeni ci plebe vulgară.
Dar eu cu cine votez?
Revenind la lucruri vulgare: teologie, filosofie şi teosofie, un talmeş-balmeş. E la latitudinea fiecăruia să-şi definească poziţia, mai devreme sau mai târziu, în privinţa lui "ăl de sus", cu riscul de a dezamăgi sau chiar ofensa pe cei de partea celaltă a baricadei (deşi de obicei o anume parte a baricadei se simte mult mai ofensată decât celalaltă).
Ei bine, mon cher, eu în care categorie să mă încadrez?
Teist: nu, ateist: nu. Alte extreme: antiteist, misoteist ? Nici.
Ceva mai la mijloc: deist!
Dar ce e deismul? (... şi rândunelele unde se duc când se duc? ...)
O definiţie scurtă: există divinitate, dar nu caricatura din Talmud, Biblie, Coran, sau alte texte auto-intitulate "sacre". Toate sunt poveşti de speriat copiii şi adormit bătrânii, cu şerpi vorbitori, tufe vorbitoare, ADN făcut din lut, femei făcute din coaste de bărbat, bărci cu miliarde de animale, moşnegi care produc tsunami, soare făcut la trei zile după Pământ, un "ăl de sus" vanitos, dictatorial care îi pune pe bieţii muritori să-şi omoare proprii copii ca semn de dragoste pentru el, Marele conducător (Geneza 22:2), sau să extermine alte popoare (Samuel 15:3). Într-un fel e nedrept să fim condescendenţi cu autori de literatură proastă de acum două mii de ani. Ştiinţa nu le dezvăluise ce este acidul dezoxiribonucleic, nu aveau telescop, miscroscop, nici teste cu carbon-13. Dar sincer şi cât se poate de obiectiv, chiar şi pentru standardele joase din secolul al III-lea, Biblia este literatură şi filosofie de proastă calitate. Sunt elucubraţii de acelaşi nivel intelectual cu manelele şi telenovelele din ziua de azi.
Cui plac îi manelele?
Toate definiţiile pe scurt:
NB: Nu toţi cei educaţi sunt şi deştepţi, sau competenţi, sau îndrăzneţi. La fel şi pentru celelalte categorii, nu sunt nici paralele nici ortogonale, se intersectează dar au şi elemente diferite. Cunosc oameni deştepţi care nu-s îndrăzneţi, educaţi care-s incompetenţi, deştepţi care nu-s educaţi, ş.a.m.d. Orice combinaţie de n câte 2. Dar să le ai pe toate deodată, e noroc chior.
Celălalt exemplu de ţară-proiect-pus-în-practică e Uniunea Sovietică: un dezastru din motive similare: proiectanţii au fost ne- (sau semi-)educaţi, nu prea deştepţi, răi şi absolut incompetenţi. Din nefericire au fost şi ei îndrăzneţi şi protejaţi de lideri militari ambiţioşi.
Sursa de inspiraţie.
Înapoi la Liiceanu şi Hitchens. Momentul eureka vine în vacarmul produs de majoritate. De mici suntem supuşi la un asalt continuu de mesaje teiste. Bunicii mei sunt din două colţuri diferite de ţară şi diametral opuşi în privinţa credinţei. Cei din Moldova au fost foarte religioşi şi i-am respectat fiindcă au luat ce e mai bun din scriptură: să fie cinstiţi, buni şi harnici (în paranteză, nu e neapărat să înveţi asta din Biblie, fiindcă sunt valori atemporale care provin din vremuri care preced Biblia), dar îi respect pentru că au ales părţile bune ca inspiraţie şi nu celelalte părţi (de exemplu să pună cuţitul la beregata copiilor ca semn de dragoste de Dumnezeu, cum i-a cerut "ăl de sus" lui Abraham, că altfel nu mai veneam nici eu pe lume!) Ceilalţi bunici, din Oltenia, au fost aproape ateişti, dar şi pe îi respect la fel, fiindcă valorile lor în viaţă au fost exact aceleaşi (deci nu le-au luat din Biblie). Mamaia folosea un termen să mă îndrume în viaţă care le însumează pe toate: să fii "vrednic". I-am ascultat pe zeloşii de toate felurile, am fost la biserică, am citit Bilbia (o tortură!). Convingerile mele sunt produsul a ce am învăţat, citit şi văzut. Poate n-am citit şi învăţat destul, dar convingerile sunt destul de formate.
Hitchens.
El m-a scos din letargie să mai scriu, să mă expun oprobriului public. Îl prefer pe el celorlalţi doi corifei antiteişti contemporani (Hawking şi Dawkins), deşi e uneori atât de intransigent şi caustic încât şi-a făcut mulţi duşmani. Un exemplu este cartea lui despre Maica Tereza, ulterior confirmată punct cu punct de ... surpriză, surpriză! ... "Memoriile Maicii Tereza" publicate de ... surpriză şi mai mare ... Vatican. Printre alţii, Epicur, Platon, Socrate, şi mulţi filosofi fundamentali au fost şi ei ateişti.
Hitchens, antiteistul, a fost diagnosticat cu cancer la esofag, cu şanse mici de supravieţuire. Teiştii au spus în cor: a-ha, l-a pedepsit Dumnezeu fiindcă a hulit. Anderson Cooper i-a luat un interviu de curând, să afle dacă perspectiva morţii l-ar putea determina să se convertească (death bed conversion). Răspunsul a fost: dimpotrivă, explicaţia ştiinţifică rămâne cea mai plauzibilă. Tatăl lui a avut acelaşi tip de cancer, iar el însuşi şi-a mărit riscul prin fumat şi băut. Parafraza după Edna St.Vincent Millay e sublimă: "I burned the candle at both ends, ... but it gave a lovely light."
În original:
My candle burns at both ends;
It will not last the night;
But ah, my foes, and oh, my friends--
It gives a lovely light!
[Edna St.Vincent Millay, "First Fig" from "A Few Figs from Thistles" (1920).]
Material suplimentar: varianta revizuită a celor 10 porunci în viziunea lui Hitchens.
Idei luate de la alţii.
De la Liiceanu, Hitchens şi inspiraţiile lor citire:
Logica.
Eu cred în logică. Logica matematică e mai sublimă decăt iraţionalul. De ce să-mi suspend raţiunea (aşa cum pretind credincioşii) să cred ceva absurd şi grotesc. Dacă tot e să fie absurd, măcar să fie şi sublim.
Drept coincidenţă, Gödel, care ar trebui să aibă poza în dicţionar la geniu şi nu Einstein, are demonstraţie în logica matematică a existenţei divinului. Gödel a fost contemporan cu Eisntein la Princeton şi se spune că Einstein mergea la Institut numai pentru privilegiul de a discuta în drum spre casă cu Gödel. Gödel e un fel de party pooper pentru toată matematica, fiindcă el a pus capăt visului lui Hilbert de a mecaniza toată matematica (deh, visul nemţilor, să mecanizeze tot ce pot, jawohl) cu vestita (dar surpinzător de nepopularizata) teoremă a doua, a imposibilităţii. Fiind de acord cu Gödel şi nefiind teist, îmi rămâne în mod logic doar varianta deismului. Q.E.D.
Contradicţii şi reduceri la absurd
Am folosit "ăl de sus" intenţionat, fiindcă "sus" e definit matematic relativ la un sistem de coordonate cu originea în centrul Pământului şi axa Z spre exterior. Dacă schimbăm orientarea axei Z, "ăl de sus" devine "ăl de jos". Ha-ha. În schimb o întrebare mai profundă e: de ce e spaţiul tri-dimensional iar timpul uni-dimensional? Ei?
O contradicţie care m-a frapat la prima citire a Bibliei. Citez din Geneză 1:1:
Pentru final un paradox à la Bertrand Russell, şi el filosof şi logician antiteist, autor a două lucrări fundamentale: "Principia Matematica" şi "Why I Am Not a Christian". Pot să spun că ideea îmi aparţine, deşi e aproape sigur că doar reinventez roata, altcineva înaintea mea probabil a mai formulat-o, dar n-am avut timp să mă documentez: divinitate eternă omniscientă nu poate exista fiindcă eternul nu cunoaşte chinul celui muritor, de pe poziţia de muritor. Fiind nemuritor, nu poate şti, oricât s-ar da el de ceasul morţii (sic!)... Aşa că să mă slăbească cu pretenţia de a-i cânta osanale în permanenţă, că are el (el? sau e o ea?) timp destul să se autosatisfacă, eu n-am decât un timp finit pe care mi-l pot petrece în mod mai plăcut.
NB: Paradoxul lui Russell a dat peste cap teoria mulţimilor clasică a lui Cantor, Dedekind şi Frege, şi a dat în mod indirect naştere teoriei măsurii, o teorie mai elegantă şi mult mai matură.
Un alt expozeu celebru al lui Russell este cel cu ibricul şi ontologia:
"If I were to suggest that between the Earth and Mars there is a china teapot revolving about the sun in an elliptical orbit, nobody would be able to disprove my assertion provided I were careful to add that the teapot is too small to be revealed even by our most powerful telescopes. But if I were to go on to say that, since my assertion cannot be disproved, it is an intolerable presumption on the part of human reason to doubt it, I should rightly be thought to be talking nonsense. If, however, the existence of such a teapot were affirmed in ancient books, taught as the sacred truth every Sunday, and instilled into the minds of children at school, hesitation to believe in its existence would become a mark of eccentricity and entitle the doubter to the attentions of the psychiatrist in an enlightened age or of the Inquisitor in an earlier time."
Asta e lecţia acestui talmeş-balmeş: maturizarea e mai bună decât infantilismul perpetuu.
Dar eu cu cine votez?
Revenind la lucruri vulgare: teologie, filosofie şi teosofie, un talmeş-balmeş. E la latitudinea fiecăruia să-şi definească poziţia, mai devreme sau mai târziu, în privinţa lui "ăl de sus", cu riscul de a dezamăgi sau chiar ofensa pe cei de partea celaltă a baricadei (deşi de obicei o anume parte a baricadei se simte mult mai ofensată decât celalaltă).
Ei bine, mon cher, eu în care categorie să mă încadrez?
Teist: nu, ateist: nu. Alte extreme: antiteist, misoteist ? Nici.
Ceva mai la mijloc: deist!
Dar ce e deismul? (... şi rândunelele unde se duc când se duc? ...)
O definiţie scurtă: există divinitate, dar nu caricatura din Talmud, Biblie, Coran, sau alte texte auto-intitulate "sacre". Toate sunt poveşti de speriat copiii şi adormit bătrânii, cu şerpi vorbitori, tufe vorbitoare, ADN făcut din lut, femei făcute din coaste de bărbat, bărci cu miliarde de animale, moşnegi care produc tsunami, soare făcut la trei zile după Pământ, un "ăl de sus" vanitos, dictatorial care îi pune pe bieţii muritori să-şi omoare proprii copii ca semn de dragoste pentru el, Marele conducător (Geneza 22:2), sau să extermine alte popoare (Samuel 15:3). Într-un fel e nedrept să fim condescendenţi cu autori de literatură proastă de acum două mii de ani. Ştiinţa nu le dezvăluise ce este acidul dezoxiribonucleic, nu aveau telescop, miscroscop, nici teste cu carbon-13. Dar sincer şi cât se poate de obiectiv, chiar şi pentru standardele joase din secolul al III-lea, Biblia este literatură şi filosofie de proastă calitate. Sunt elucubraţii de acelaşi nivel intelectual cu manelele şi telenovelele din ziua de azi.
Cui plac îi manelele?
Toate definiţiile pe scurt:
- Teism: există Dumnezeu, duhul sfânt, alţi sfinţi diferiţi de Duhu, îngeri, draci, miracole, profeţi, bazaconii, şi anume exact cele din Bblie şi nu altminteri.
- Ateism: nu există Dumnezeu, punct. Gnostic sau agnostic, nu contează.
- Antiteism: opusul teismului, neagă existenţa lui Dumnezeu şi toate celelalte care vin la pachet cu el.
- Misoteism: ură faţă de divinitate (ei, hai să nu exagerăm) ...
- Deism: există divinitate, dar nu cel din Biblie, şi nici miracole, îngeri, sfinţi sau profeţi.
- Adeism: păcăleală, nu există aşa ceva!
NB: Nu toţi cei educaţi sunt şi deştepţi, sau competenţi, sau îndrăzneţi. La fel şi pentru celelalte categorii, nu sunt nici paralele nici ortogonale, se intersectează dar au şi elemente diferite. Cunosc oameni deştepţi care nu-s îndrăzneţi, educaţi care-s incompetenţi, deştepţi care nu-s educaţi, ş.a.m.d. Orice combinaţie de n câte 2. Dar să le ai pe toate deodată, e noroc chior.
Celălalt exemplu de ţară-proiect-pus-în-practică e Uniunea Sovietică: un dezastru din motive similare: proiectanţii au fost ne- (sau semi-)educaţi, nu prea deştepţi, răi şi absolut incompetenţi. Din nefericire au fost şi ei îndrăzneţi şi protejaţi de lideri militari ambiţioşi.
Sursa de inspiraţie.
Înapoi la Liiceanu şi Hitchens. Momentul eureka vine în vacarmul produs de majoritate. De mici suntem supuşi la un asalt continuu de mesaje teiste. Bunicii mei sunt din două colţuri diferite de ţară şi diametral opuşi în privinţa credinţei. Cei din Moldova au fost foarte religioşi şi i-am respectat fiindcă au luat ce e mai bun din scriptură: să fie cinstiţi, buni şi harnici (în paranteză, nu e neapărat să înveţi asta din Biblie, fiindcă sunt valori atemporale care provin din vremuri care preced Biblia), dar îi respect pentru că au ales părţile bune ca inspiraţie şi nu celelalte părţi (de exemplu să pună cuţitul la beregata copiilor ca semn de dragoste de Dumnezeu, cum i-a cerut "ăl de sus" lui Abraham, că altfel nu mai veneam nici eu pe lume!) Ceilalţi bunici, din Oltenia, au fost aproape ateişti, dar şi pe îi respect la fel, fiindcă valorile lor în viaţă au fost exact aceleaşi (deci nu le-au luat din Biblie). Mamaia folosea un termen să mă îndrume în viaţă care le însumează pe toate: să fii "vrednic". I-am ascultat pe zeloşii de toate felurile, am fost la biserică, am citit Bilbia (o tortură!). Convingerile mele sunt produsul a ce am învăţat, citit şi văzut. Poate n-am citit şi învăţat destul, dar convingerile sunt destul de formate.
Hitchens.
El m-a scos din letargie să mai scriu, să mă expun oprobriului public. Îl prefer pe el celorlalţi doi corifei antiteişti contemporani (Hawking şi Dawkins), deşi e uneori atât de intransigent şi caustic încât şi-a făcut mulţi duşmani. Un exemplu este cartea lui despre Maica Tereza, ulterior confirmată punct cu punct de ... surpriză, surpriză! ... "Memoriile Maicii Tereza" publicate de ... surpriză şi mai mare ... Vatican. Printre alţii, Epicur, Platon, Socrate, şi mulţi filosofi fundamentali au fost şi ei ateişti.
Hitchens, antiteistul, a fost diagnosticat cu cancer la esofag, cu şanse mici de supravieţuire. Teiştii au spus în cor: a-ha, l-a pedepsit Dumnezeu fiindcă a hulit. Anderson Cooper i-a luat un interviu de curând, să afle dacă perspectiva morţii l-ar putea determina să se convertească (death bed conversion). Răspunsul a fost: dimpotrivă, explicaţia ştiinţifică rămâne cea mai plauzibilă. Tatăl lui a avut acelaşi tip de cancer, iar el însuşi şi-a mărit riscul prin fumat şi băut. Parafraza după Edna St.Vincent Millay e sublimă: "I burned the candle at both ends, ... but it gave a lovely light."
În original:
My candle burns at both ends;
It will not last the night;
But ah, my foes, and oh, my friends--
It gives a lovely light!
Material suplimentar: varianta revizuită a celor 10 porunci în viziunea lui Hitchens.
Idei luate de la alţii.
De la Liiceanu, Hitchens şi inspiraţiile lor citire:
- Liiceanu: Îl hărţuieşte cu multă subtilitate pe Pleşu, care-i dă înainte cu Evanghelia.
- Cioran: hmmm ... (trebuie să găsesc pasajul exact.)
- Hitchens:
- 10 commandments do not include genocide, slavery, misoginism;
- The biblical God is a celestial dictator: creates us wretched and sinful but expects perfection and daily odes to him (like Kim Il Sung);
- Redemption/salvation is an immoral, revolting scapegoating by human sacrifice; Vicarious redemption is nonsense: the basis of morality requires you to face responsibility for your "sins";
- Circumcision???;
- Who created the devil and why?
- Why would God create so many homosexuals only to torture and destroy them?
- Stephen Hawking:"There is a fundamental difference between religion, which is based on authority, and science, which is based on observation and reason. Science will win because it works."
- Feuerbach: God is a manifestation of man's fear of death. An eternal afterlife is a manifestation of man's ego believing in his own self importance.
- Omar Khayyam (traducere de Richard Le Gallienne, 1897):
Look not above, there is no answer there;
Pray not, for no one listens to your prayer;
Near is as near to God as any Far,
And Here is just the same deceit as There.
And do you think that unto such as you;
A maggot-minded, starved, fanatic crew:
God gave the secret, and denied it me?--
Well, well, what matters it! Believe that, too.
Bonus: 101 Citate din antiteişti: Epicur, Seneca, Nietzsche, Voltaire, Feuerbach, Bertrand Russell, Geroge Bernard Shaw, Freud, Mark Twain, Francis Bacon, etc.
Logica.
Eu cred în logică. Logica matematică e mai sublimă decăt iraţionalul. De ce să-mi suspend raţiunea (aşa cum pretind credincioşii) să cred ceva absurd şi grotesc. Dacă tot e să fie absurd, măcar să fie şi sublim.
Drept coincidenţă, Gödel, care ar trebui să aibă poza în dicţionar la geniu şi nu Einstein, are demonstraţie în logica matematică a existenţei divinului. Gödel a fost contemporan cu Eisntein la Princeton şi se spune că Einstein mergea la Institut numai pentru privilegiul de a discuta în drum spre casă cu Gödel. Gödel e un fel de party pooper pentru toată matematica, fiindcă el a pus capăt visului lui Hilbert de a mecaniza toată matematica (deh, visul nemţilor, să mecanizeze tot ce pot, jawohl) cu vestita (dar surpinzător de nepopularizata) teoremă a doua, a imposibilităţii. Fiind de acord cu Gödel şi nefiind teist, îmi rămâne în mod logic doar varianta deismului. Q.E.D.
Contradicţii şi reduceri la absurd
Am folosit "ăl de sus" intenţionat, fiindcă "sus" e definit matematic relativ la un sistem de coordonate cu originea în centrul Pământului şi axa Z spre exterior. Dacă schimbăm orientarea axei Z, "ăl de sus" devine "ăl de jos". Ha-ha. În schimb o întrebare mai profundă e: de ce e spaţiul tri-dimensional iar timpul uni-dimensional? Ei?
O contradicţie care m-a frapat la prima citire a Bibliei. Citez din Geneză 1:1:
- Ziua 1: La început, Dumnezeu a făcut cerurile si pământul [...] Dumnezeu a numit lumina zi, iar întunericul l-a numit noapte. Astfel, a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua întâi.
- Ziua 2: "ăl de sus" desparte apele de cer.
- Ziua 3: "ăl de sus" face uscatul şi plantele.
- Ziua 4: Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpâneasca noaptea; a făcut şi stelele.
Pentru final un paradox à la Bertrand Russell, şi el filosof şi logician antiteist, autor a două lucrări fundamentale: "Principia Matematica" şi "Why I Am Not a Christian". Pot să spun că ideea îmi aparţine, deşi e aproape sigur că doar reinventez roata, altcineva înaintea mea probabil a mai formulat-o, dar n-am avut timp să mă documentez: divinitate eternă omniscientă nu poate exista fiindcă eternul nu cunoaşte chinul celui muritor, de pe poziţia de muritor. Fiind nemuritor, nu poate şti, oricât s-ar da el de ceasul morţii (sic!)... Aşa că să mă slăbească cu pretenţia de a-i cânta osanale în permanenţă, că are el (el? sau e o ea?) timp destul să se autosatisfacă, eu n-am decât un timp finit pe care mi-l pot petrece în mod mai plăcut.
NB: Paradoxul lui Russell a dat peste cap teoria mulţimilor clasică a lui Cantor, Dedekind şi Frege, şi a dat în mod indirect naştere teoriei măsurii, o teorie mai elegantă şi mult mai matură.
Un alt expozeu celebru al lui Russell este cel cu ibricul şi ontologia:
"If I were to suggest that between the Earth and Mars there is a china teapot revolving about the sun in an elliptical orbit, nobody would be able to disprove my assertion provided I were careful to add that the teapot is too small to be revealed even by our most powerful telescopes. But if I were to go on to say that, since my assertion cannot be disproved, it is an intolerable presumption on the part of human reason to doubt it, I should rightly be thought to be talking nonsense. If, however, the existence of such a teapot were affirmed in ancient books, taught as the sacred truth every Sunday, and instilled into the minds of children at school, hesitation to believe in its existence would become a mark of eccentricity and entitle the doubter to the attentions of the psychiatrist in an enlightened age or of the Inquisitor in an earlier time."
Asta e lecţia acestui talmeş-balmeş: maturizarea e mai bună decât infantilismul perpetuu.
joi, 25 iunie 2009
Pariu la nervi
În iarna lui 2006 am avut o dispută prietenească cu un alt chibiţ. Subiectul era "fotbalul american". În ghilimele, fiindcă e joc de cuvinte: adică fotbalul european (soccer) în America. Interlocutorii (doi la număr) m-au enervat cu condescendenţa lor, care nu mai e de actualitate: care va-să-zică americanii nu ştiu fotbal. Propoziţia a fost adevărată până de curând, dar nu mai este valabilă. Bineînţeles, mi-au dat cu tifla. Dar fără alte argumente decât cele fumate şi obosite. Realitatea e că n-aveau de unde să aibă pulsul revoluţiei care câştigă teren de partea asta de ocean. Controversa s-a încheiat cu un pariu: eu am zis că n-o să le vină să creadă când americanii vor deveni curând o forţă în fotbal, ba chiar m-am hazardat să susţin că vor câştiga Campionatul Mondial înaintea Spaniei. Ei bineînţeles au zis că-s dus cu pluta.
Acum e drept că mi-am ales Spania cam riscant. Am căzut şi eu în păcatul de a generaliza (ca inducţia matematică a inginerilor): spaniolii au reputaţia că sunt talentaţi cu carul dar găsesc de fiecare dată o cale să piardă când te aştepţi mai puţin. Între timp, Spania a scăpat de maimuţa din spinare şi a câştigat europenele. Ba chiar a ajuns #1 în clasamentul FIFA: cea mai bună echipă din lume. Asta nu înseamnă ca am pierdut pariul, fiindcă Spania încă n-a câştigat Mondialele. Dar într-un fel am pierdut simbolic, fiindcă s-au scuturat de noţiunea de eterni loser-i. Oricum, pariul e în picioare şi ieri am făcut şi eu un pas mare înainte: SUA a bătut Spania la Cupa Intercontinentală, echipa nr.1 în lume, neînvinsă de 35 de meciuri (mai avea nevoie de unul singur pentru a bate recordul Braziliei).
Să mă întorc la dedesubturile pariului. Adică pe ce m-am bazat să mă hazardez la aşa un pariu riscant. Nu e doar încăpăţânare prostească. Am avut trei motive clare (şi mari şi late în acelaşi timp) :
PS: Cele trei motive clare au fost patru :) Dar tot clare, mari şi late ...
Acum e drept că mi-am ales Spania cam riscant. Am căzut şi eu în păcatul de a generaliza (ca inducţia matematică a inginerilor): spaniolii au reputaţia că sunt talentaţi cu carul dar găsesc de fiecare dată o cale să piardă când te aştepţi mai puţin. Între timp, Spania a scăpat de maimuţa din spinare şi a câştigat europenele. Ba chiar a ajuns #1 în clasamentul FIFA: cea mai bună echipă din lume. Asta nu înseamnă ca am pierdut pariul, fiindcă Spania încă n-a câştigat Mondialele. Dar într-un fel am pierdut simbolic, fiindcă s-au scuturat de noţiunea de eterni loser-i. Oricum, pariul e în picioare şi ieri am făcut şi eu un pas mare înainte: SUA a bătut Spania la Cupa Intercontinentală, echipa nr.1 în lume, neînvinsă de 35 de meciuri (mai avea nevoie de unul singur pentru a bate recordul Braziliei).
Să mă întorc la dedesubturile pariului. Adică pe ce m-am bazat să mă hazardez la aşa un pariu riscant. Nu e doar încăpăţânare prostească. Am avut trei motive clare (şi mari şi late în acelaşi timp) :
- La Campionatul Mondial de Juniori din 2007, americanii au fost cei mai buni. Mai buni ca Brazilia, mai buni ca orice echipă europeană. Argentina a câştigat titlul (fără Messi, doar cu Sergio Aguero), dar n-a jucat mai spectaculos. Americanii au făcut spectacol: 6-1 cu Polonia, 2-1 cu Brazilia, 2-1 cu Uruguay. Au pierdut inexplicabil cu Austria în sferturi, după prelungiri, deşi au scuza că au jucat în zece oameni şi cu portarul accidentat. La cotonogarii de austrieci era, pe atunci anonimul, Erwin Hoffer, care între timp ne-a bătut pe noi la Klagenfurt în primăvară. Deci i-am văzut (eram la o conferinţă la Berlin, dar lipseam câte două ore de la prezentări doar să-i văd în direct la TV). M-au lăsat cu gura căscată. Îl ştiam pe Freddy Adu, fiindcă fusese foarte intens mediatizat. Dar el e doar pseudo-american, fiindcă e născut în Ghana. În schimb Jozy Altidore, Sal Zizzo, Danny Szetela, Michael Bradley şi Gabe Ferrari, de care încă nu ştiam nimic, erau americani get-beget. Made in the USofA.
Drept comparaţie, în echipa Braziliei jucau Alexandre Pato (geniu de 16 ani, acum titular la Milan), Luiz Adriano (care a dat gol pentru Şahtior în finala cupei UEFA anul acesta), Jo (încă o cupă UEFA cu ŢSKA Moscova în 2005, acum la Manchester City, partener cu Robinho), Willian (sic!, la Cornthians şi Şahtior, încă o cupă UEFA), Renato Augusto (Flamengo, Leverkusen), Leandro Lima (FC Porto). Toţi au în jur de 20 de ani acum, câţiva sunt deja vedete şi aproape sigur toţi vor deveni. Dar americanii "le-au dat clasă", cum se spune în cartier. Nici Uruguay-ul nu era de lepădat: Luis Suarez e acum cel mai bun de la Ajax, iar Cavani, Cardaccio şi alţii sunt şi ei extrem de talentaţi. Şi ei au simţit pe pielea lor că americanii nu mai erau ca pe vremuri: acum îi dominau la posesie, skills, stamină, etc. La toate. - Nu numai naţionala are jucători buni, acum sunt puştani terifici de orice vârstă. Spun din experienţă proprie: joc într-o ligă de vară la NASA Langley. În timpul anului suntem doar bătrânii, veniţi din toate colţurile lumii, inclusiv sud-americani (brazilieni, argentinieni, columbieni), europeni (mulţi englezi şi scoţieni, italieni, ruşi), caraibieni (cei mai buni atleţi, din acelaşi material genetic ca Usain Bolt şi Merlene Ottey). Câţiva au jucat la club în tinereţe. Cel mai bun jucător (pe departe) se întâmplă să fie un american. Poate fi o excepţie. Ce confirmă regula e revoluţia care se produce vara ... când vin studenţii (de toate naţiile şi ei). Cei mai buni sunt puştii americani. Şi nu-s doar buni, sunt incredibil de buni: atletici, rapizi, posesie impecabilă, foarte inteligenţi, au viziunea şi ştiinţa jocului. Ai spune înnăscută, dacă n-ar fi antecedentele de lipsă de popularitate a soccerului în America. Cert esta că sunt născuţi, crescuţi şi şcoliţi aici. Nu ştiu de unde au învăţat deodată să joace, dacă chiar au antrenori buni, dar sunt foarte buni... şi foarte mulţi (vorba lui Lăpuşneanu către capul lui Moţoc, aflat încă pe gât).
Concluzia mea: "viitor de aur ţara lor are" ... E tot o parafrază dar asta nu mai ştiu din cine. - Ce s-a schimbat e şi faptul că nu numai rebuturile de la sporturile tradiţionale joacă soccer acum. Regula era că cei mai bine clădiţi fizic se duc la baschet, fotbal american, baseball, atletism. La soccer ajungeau nişte paţachine jalnice, de 1 metru 50, 50 de kg (alde Landon Donovan, Cobi Jones, DaMarcus Beasley, "starurile" generaţiei anterioare). Generaţia actuală are alte embleme. De exemplu Jozy Altidore: 1m85, solid, rapid, cu ce se cheamă swagger, joacă la Villarreal în La Liga (şi Champions League). Alt exemplu: Giuseppe Rossi, născut şi hrănit la ţâţa mamei lui în New Jersey, ajuns la naţionala Italiei (cel mai bun junior), trecut pe la Manchester United, acum coleg cu Altidore la Villarreal. Danny Szetela şi Sal Zizzo au şi ei peste 1.80. Szetela joacă la Brescia, Zizzo la Hannover. Oguchi Onyewu, un fundaş extrem de bun, are 1.92m şi e campion al Belgiei cu Standard Liège-ul lui Loţi Bölöni. Michael Bradley, fiul antrenorului (!, dar ajuns pe bune la naţională), are şi el 1.85, a fost golgheter la Heerenveen şi acum e la Borussia Mönchengladbach.
- În fine, ce m-a îndârjit cel mai tare împotriva celor doi prieteni a fost vederea lor îngustă cu care judecau: dacă americanii n-au jucat fotbal până acuma, n-or să joace niciodată. Uite că există contraexemple. Cel mai bun e chiar unul cu americanii: i.e. echipa lor de baschet. Dream Team-ul din 1992 şi reîncarnările ulterioare au dominat la Mondiale de când li s-a permis să aducă profesionişti. Până în 2002, the Dream Team avea 58 de meciuri, 58 de victorii, toate prin knock-out tehnic chiar înainte de începerea meciului s-ar putea spune. Nimeni nu-i făcuseră măcar să transpire puţin. Campionatul Mondial din 2002 urma să fie pentru prima oară în SUA, la Indianapolis. Pe atunci mă uitam şi eu la baschet, era vremea meciurilor Sacramento-Lakers (Kobe & Shaq în floarea vârstei). Înainte de turneu antrenorul Dream Team-ului, George Karl, a dat un interviu. Printre altele l-au întrebat despre invincibilitate. Karl a spus atunci că se teme că o să piardă. Reporterii au fost puţin amuzaţi, dar păreau că pot trece cu vederea: e doar o afirmaţie tipică în era de political correctness, nu poţi să fii condescendent la adresa adversarilor şi poate că vroia cumva să se justifice că slujba lui, deşi cea mai uşoară din lume (cine n-ar fi vrut să antreneze Dream Team-ul? însemna un titlu de campion automat), nu era chiar sinecură. Asta până când Karl a spus de cine îi e frică: ... de Argentina! La faza asta reporterii chiar s-au amuzat copios. Argentina ?!! Good joke, dude! Argentina who ? Argentina Brangelina ? În baschet Argentina era zero tăiat în patru. Toată lumea se gândea la Iugoslavia, Lituania, Franţa, Croaţia. În America de Sud mai era Brazilia care nu-i lăsau pe argentinieni să se califice la nimic. Da Karl ştia ce ştia: Argentina i-a bătut în grupe: prima echipă din istorie care a bătut Dream Team-ul. Argentinienii au ajuns în finală (pierdută nedrept cu Iugoslavia în prelungiri), iar americanii au mai pierdut de încă două ori la Indianapolis: cu Iugoslavia şi Spania. Deci n-a mai râs nimeni dupa Mondiale. Karl a avut gură de profet. Iar acum toţi au auzit de Manu Ginobili, Fabricio Oberto, Luis Scola, Carlos Delfino şi Andrés Noccioni.
Aşa aş vrea să am şi eu gură de profet cu "fotbalul american" (a.k.a. fotbalul strămoşesc pe meleagurile americane).
PS: Cele trei motive clare au fost patru :) Dar tot clare, mari şi late ...
marți, 23 iunie 2009
Re-tweeting? WTF?
Re-tweeting?
Cât de departe poate ajunge procrastinarea?
Acum doi ani, blogurile erau simbolul superficialităţii.
Apoi a apărut Twitter, adică blogging pentru leneşi.
Iar acum Re-twitting? Totul se rezumă la a re-trimite tweet-ul altcuiva, fără nici o contribuţie personală.
CNN scrie:
Retweeting, represented on Twitter with the symbol "RT," means a user has taken someone else's tweet -- or message -- and copied part or all of it. The original author is often credited through the convention "@username," although sometimes the true source gets lost as messages spread further.
Apart from being used to share amusing links such as Taylor's video, retweeting has taken on a powerful role in political activism.
Twitter a fost prezentat cu surle şi trâmbiţe pe coperta TIME de săptămâna trecută, drept mijloc mediatic "revoluţionar". Îmbucurător a fost că Cititorii TIME nu au avut absolut nici un comentariu pozitiv la adresa articolului. E semn că am depăşit limitele ridicolului. Dar cine se mai oboseşte să citească articole scrise pe hârtie?
În urmă cu câtva timp, am remarcat faptul că ziarele româneşti, pe care le mai citeam din când în când, nu mai produc nimic, doar preiau ştirile de pe agenţii şi le traduc (de cele mai multe ori din topor, bineînţeles). Dar fenomenul nu se limitează doar la lumea a treia. Televiziunile americane au devenit la fel de inepte. CNN nu mai face comentariu politic aproape deloc, doar iroseşte timp citind e-mailuri de la spectatori, şi acum şi tweet-uri. Odată cum Tim Russert a dispărut şi specia rară de jurnalist TV adevărat. Tot norodul se pricepe acum.
Păi hai s-o dăm în moaşă-sa...
PS: Mă întreb dacă la anul o să ne gândim cu nostalgie la vremurile când lumea mai dădea un retweet ... Oare ce urmează?
Cât de departe poate ajunge procrastinarea?
Acum doi ani, blogurile erau simbolul superficialităţii.
Apoi a apărut Twitter, adică blogging pentru leneşi.
Iar acum Re-twitting? Totul se rezumă la a re-trimite tweet-ul altcuiva, fără nici o contribuţie personală.
CNN scrie:
Retweeting, represented on Twitter with the symbol "RT," means a user has taken someone else's tweet -- or message -- and copied part or all of it. The original author is often credited through the convention "@username," although sometimes the true source gets lost as messages spread further.
Apart from being used to share amusing links such as Taylor's video, retweeting has taken on a powerful role in political activism.
Twitter a fost prezentat cu surle şi trâmbiţe pe coperta TIME de săptămâna trecută, drept mijloc mediatic "revoluţionar". Îmbucurător a fost că Cititorii TIME nu au avut absolut nici un comentariu pozitiv la adresa articolului. E semn că am depăşit limitele ridicolului. Dar cine se mai oboseşte să citească articole scrise pe hârtie?
În urmă cu câtva timp, am remarcat faptul că ziarele româneşti, pe care le mai citeam din când în când, nu mai produc nimic, doar preiau ştirile de pe agenţii şi le traduc (de cele mai multe ori din topor, bineînţeles). Dar fenomenul nu se limitează doar la lumea a treia. Televiziunile americane au devenit la fel de inepte. CNN nu mai face comentariu politic aproape deloc, doar iroseşte timp citind e-mailuri de la spectatori, şi acum şi tweet-uri. Odată cum Tim Russert a dispărut şi specia rară de jurnalist TV adevărat. Tot norodul se pricepe acum.
Păi hai s-o dăm în moaşă-sa...
PS: Mă întreb dacă la anul o să ne gândim cu nostalgie la vremurile când lumea mai dădea un retweet ... Oare ce urmează?
luni, 5 ianuarie 2009
Langue de bois
Un articol menit pentru 22 decembrie...
Le-am cerut de curând celor de la human resources să dea un răspuns ambiguu unui catindat, ceva în limbaj avocăţesc "de lemn" le-am zis, ca să mai avem timp de gândire o săptămână. S-au uitat la mine destul de pătrat: nu ştiau ce fel de limbă e limba de lemn. Pentru aducere aminte, cea mai reprezentativă mostră ar fi un articol din "Scânteia".
A scrie un articol la "Scânteia" era cel mai simplu lucru din lume (la concurenţă cu rubrica meteo în San Diego). Nu doar forma era fixă ci chiar şi conţinutul era aproape neschimbat, mai ales la "editoriale"..
Elemente "impuse" (liber alese nu se găseau):
Din discursul tipic al conducătorului iubit:
Le-am cerut de curând celor de la human resources să dea un răspuns ambiguu unui catindat, ceva în limbaj avocăţesc "de lemn" le-am zis, ca să mai avem timp de gândire o săptămână. S-au uitat la mine destul de pătrat: nu ştiau ce fel de limbă e limba de lemn. Pentru aducere aminte, cea mai reprezentativă mostră ar fi un articol din "Scânteia".
A scrie un articol la "Scânteia" era cel mai simplu lucru din lume (la concurenţă cu rubrica meteo în San Diego). Nu doar forma era fixă ci chiar şi conţinutul era aproape neschimbat, mai ales la "editoriale"..
Elemente "impuse" (liber alese nu se găseau):
- Ne exprimăm adeziunea totală...
- Ne angajăm cu toată fermitatea să apărăm cuceririle revoluţionare ale întregului nostru popor, integritatea şi suveranitatea României socialiste, exprimându-ne în acelaşi timp convingerea că poporul român, strâns unit în jurul partidului, al secretarului său general, va face totul pentru înfăptuirea neabătută a hotărârilor celui de-al n-lea Congres.
- Partidul, întregul popor sînt mobilizaţi pentru a realiza în mod exemplar sarcinile ce ne revin în acest an şi în întregul cincinal.
- Am urmărit cu emoţie cuvîntarea secretarului general al partidului, preşedintele republicii, tovarăşul n.c., la posturile de radio şi televiziune, şi doresc să-mi exprim totala adeziune ...
- ... pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pentru înfăptuirea hotărîrilor şi obiectivelor stabilite la cel de-al n-lea congres...
- ... spirit muncitoresc, revoluţionar ...
Din discursul tipic al conducătorului iubit:
- Dragi tovarăşi şi pretini, cetăţeni ai muncipiului X..,
Doresc în primul rând să vă adresez dumneavoastră, participanţilor la această mare adunare populară, tutulor locuitorilor muncipiului X, un salut călduros, rrevolţionar, împreună cu cele mai bune urări! [aplauze şi urale prelungite; se scandează "Uraa! Ceauşescu - România, stima noastră şi mândria!"].
Doresc, de asemenea, să adresez mulţumiri iniţiatorilor şi organizatorilor acestei mari manifestări populare, considerând aceasta ca o expresie a hotărârii întregului nostru popor de a acţiona cu toată puterea, în strânsă unitate, în jurul partidului, pentru apărarea independenţii, integrităţii şi suveranităţii României. - În încheiere doresc să exprim convingerea conducerii noastre de partid că toate organele şi organizaţiile de partid, toţi comuniştii, începînd cu cei care ocupă munci de conducere, nu vor precupeţi nici un efort pentru realizarea hotărârilor Partidului Comunist Român.
luni, 1 decembrie 2008
+1 Decembrie -10 Celsius
1 Decembrie e o alegere proastă: şi simbolic şi practic.
PS: Din punctul ăsta de vedere, 23 august era o alegere numai semi-idioată, nu complet idioată. Simbolismul era pe măsura creierelor de găină care au ales-o: pe 23 august ne-am trădat aliaţii (chiar dacă eram aliaţi cu forţa, dacă trădezi, măcar păstrezi trădarea sub tăcere, nu te mândreşti cu ea; şi-apoi ce înseamnă că "am întors armele"? adică ne-am împuşcat în cap?).
Pe de altă parte, august e august... Îţi mai vine să ieşi din casă... Nu contează sub ce pretext.
PS2: Amintirile mele de la parada din 23 august 1989 (ultima!) la care am fost un pion de bază (în piciorul de la "R" din RSR şi de la "P" din PCR) trebuie depănate într-un eseu separat, findcă merită...
- Simbolic. Toate ţările civilizate îşi aleg Ziua Independenţei ca zi naţională, începând chiar cu S.U.A. (care la drept vorbind nici n-a suferit prea tare sub Georgică al Angliei; în fond, ce le-a făcut? le-a mărit taxa la ceai... dar asta se pare că-i scoate din minţi pe unii... toate ca toate, but don't mess with the frickin tea, man.
Grecia, Bulgaria, Albania, în aceeaşi oală cu noi în Balcani, au zilele naţionale legate de independenţă (Iugoslavia n-o mai socotim că nu mai e).
Dar argumentele logice nu au nici un efect asupra unora. În special asupra unor creaturi ale somnului raţiunii precum FSN sau CPUN. Ei au vrut sa fim mai breji, dar au dat cu oiştea-n gard, ca de obicei. Cred că suntem singura ţară din lume cu o zi naţională care ofensează o altă naţie. Independenţa e un simbol inatacabil. Simón Bolívar nu trezeşte antipatii în Spania, la fel cum Thomas Jefferson nu e detestat în Anglia. Luarea/reluarea de teritorii este exact opusul.
Legarea zilei naţionale de un teritoriu disputat timp de 1000 de ani e o alegere idioată. Două milioane de maghiari sunt forţaţi să zâmbească fals şi să asiste la ceremonii care îi ofensează. Noi nu suntem Germania să sărbătorim ziua reunificării, fiindcă reunificarea noastră e cu schepsis: Transilvania a fost a ungurilor timp de o mie de ani, nu 45, iar Germania de Est nu e disputată de nimeni (OK, Polonia ar avea ceva de spus, dar e vina ruşilor unde e graniţa, nu a nemţilor).
Ziua noastră trebuia să fie 9 Mai (declaraţia de Independenţă) sau 10 Mai (semnarea actului de independeţă de către rege + 1866 + ziua constituţiei din 1881). Se pare că orice are legătură cu regele le dă frisoane aparatchik-ilor, chiar şi cu un delta de ± 1 zi. - Practic. Ce e mai bine? Să dârdâi de frig la -20 grade sau să stai la cămaşă cu mânecă scurtă printre cireşi în floare? Cine alege varianta I probabil că îi stă gândul şi la o duşcă de ţuică puturoasă la gura sobei după o paradă cu cai costelivi, rebegiţi de frig.
1 Decembrie = cuşme brumării de oaie pe capete seci de ilieşti şi fulare oribile de lână la vedere, la gâturi cu cinci guşe de parlapalavramentari.
9 Mai = ii (transparente sau nu) şi albinuţe zglobii în flori de cireş (pe vremuri era şi o plimbare cu caleaşca la "şosea").
Păi chiar aşa...
PS: Din punctul ăsta de vedere, 23 august era o alegere numai semi-idioată, nu complet idioată. Simbolismul era pe măsura creierelor de găină care au ales-o: pe 23 august ne-am trădat aliaţii (chiar dacă eram aliaţi cu forţa, dacă trădezi, măcar păstrezi trădarea sub tăcere, nu te mândreşti cu ea; şi-apoi ce înseamnă că "am întors armele"? adică ne-am împuşcat în cap?).
Pe de altă parte, august e august... Îţi mai vine să ieşi din casă... Nu contează sub ce pretext.
PS2: Amintirile mele de la parada din 23 august 1989 (ultima!) la care am fost un pion de bază (în piciorul de la "R" din RSR şi de la "P" din PCR) trebuie depănate într-un eseu separat, findcă merită...
miercuri, 5 noiembrie 2008
Tot America-i fruncea
Ca român, ani de zile nu mi-a stat gândul la nimic altceva decât să "scap", să fug de mizerie.
Tata aducea Paris Match de la lectoratul francez şi benzi desenate cu Tin Tin. Ambele erau cărţi cu poveşti pentru mine: Vestul era ceva ireal de frumos. După ce terminam de visat cu ochii deschişi, nu prea aveam ce să fac decât să mă resemnez. Era crunt la noi. Dacă dădeam drumul la TV, era inevitabil o cuvântare bâlbâită şi idioată a lui Ceauşescu, sau un documentar despre relele capitalismului. Apoi ieşeam afară să mă joc cu mingea deformată de 18 sau să stau la coadă la pâine.
O viaţă avem, deci trebuie să aspirăm la mai bine. Şi dacă tot e să pleci între străini, de ce să nu alegi buricul pământului?
Dar cum aflăm unde e buricul pământului? Depinde de epocă, dar de la grecii antici încoace cred că indiciul cel mai simplu e să te iei după mirosul "freş" de democraţie (Δημοκρατία) şi să fugi cât mai departe de mirosul putred de înapoiere.
Dacă m-aş fi născut în 500 BC aş fi emigrat la Atena.
Dacă m-aş fi născut în 100 BC aş fi emigrat la Roma.
Dacă m-aş fi născut în 1500 AD aş fi emigrat la Florenţa.
Dacă m-aş fi născut în 1600 AD aş fi emigrat la Haga.
Dacă m-aş fi născut în 1700 AD aş fi emigrat la Paris.
Fiind născut după 1776 AD am emigrat în America.
Alegerea a fost simplă, America e fruncea. Când am sosit, n-am avut nici un dubiu. America era la apogeu. Am prins doi ani de Clinton, şi cum însuşi Bill spunea: we were "fortunate to be alive at that moment in history". Niciodată în istorie n-a existat atâta prosperitate. Din aceea perfect sănătoasă, nu de genul din Qatar construită doar pe norocul chior de a avea petrol sub sandale. Totul mergea strună.
Dar ce face invidia din om? Îl transformă în animal primitiv. Ranchiuna pe succesul lui Clinton i-a făcut pe opozanţi să distrugă orbeşte tot ce fusese construit cu pricepere de democraţi: competenţă în administraţie, în finanţe şi afaceri publice. S-a înlocuit totul cu noţiunea vagă de values, doar pe motivul că şmecherul de Bill a stropit-o pe domişoara Monica cu nişte zigoţi pe rochiţă. So what? ar zice un om cu scaun la cap. Mă bate gândul că evangheliştii chiar nu fac sex oral (că nu-i scris în Biblie, deci nu e dar de la Dumnezeu). Aşa se explică şi încrâncenarea lor. Dar mai ales ura. Tot timpul am simţit sub toată fanfaronada lor cu values o ură mocnită şi parşivă. N-am să pot face parte din tabăra lor niciodată. E prea multă ură în ei oricât îi învaţă Biblia să-şi iubească aproapele.
Şi-apoi a venit George W. Slobodan Bush. An după an a terfelit în picioare simbolul lumii moderne. Are aceleaşi realizări ca şi Miloševič: a tranformat o ţară frumoasă şi prosperă într-o ruină. Folosind aceleaşi metode: frica de un inamic inexistent, naţionalism/patriotism găunos, incompetenţă, favoruri pentru prieteni arivişti şi corupţie.
Diferenţa: Iugoslavia nu era lider mondial.
Ca să-l citez pe John Stewart, parcă W a încercat cu tot dinadinsul să rămână în istorie nu numai ca cel mai prost preşedinte american, dar chiar ultimul ("not only the worst, but maybe the last"). Să ne ţinem răsuflarea în ultimele 3 luni de mandat, poate se abţine să mai producă vreo calamitate. Probabilitatea e mică, fiindcă nu a mai rămas mare lucru de distrus, dar nu e zero. Cel mai mare păcat e că a distrus un simbol: America însemna ceva, la care întreaga lume se uita cu admiraţie (mai ales eu, filoamericanul).
Şi când totul părea căzut într-o rână în şant, America s-a deşteptat: a dat un exemplu simbolic că e în continuare fruntea, cu toţi paşii înapoi făcuţi în ultimii opt ani. Un preşedinte mulatru va conduce cea mai puternică ţară din lume. Ales pe criteriul cel mai simplu şi sănătos: e cel mai bun. Un preşedinte reprezentând o minoritate de doar 10% din populaţie.
Când Franţa va alege un preşedinte berber, Spania un prim ministru basc, sau România un preşedinte maghiar vor putea înţelege europenii semnificaţia alegerilor de ieri? Credeţi că sunt în stare?
Până la proba contrarie, America rămâne nu numai tărâmul făgăduinţei, dar şi al toleranţei.
Tata aducea Paris Match de la lectoratul francez şi benzi desenate cu Tin Tin. Ambele erau cărţi cu poveşti pentru mine: Vestul era ceva ireal de frumos. După ce terminam de visat cu ochii deschişi, nu prea aveam ce să fac decât să mă resemnez. Era crunt la noi. Dacă dădeam drumul la TV, era inevitabil o cuvântare bâlbâită şi idioată a lui Ceauşescu, sau un documentar despre relele capitalismului. Apoi ieşeam afară să mă joc cu mingea deformată de 18 sau să stau la coadă la pâine.
O viaţă avem, deci trebuie să aspirăm la mai bine. Şi dacă tot e să pleci între străini, de ce să nu alegi buricul pământului?
Dar cum aflăm unde e buricul pământului? Depinde de epocă, dar de la grecii antici încoace cred că indiciul cel mai simplu e să te iei după mirosul "freş" de democraţie (Δημοκρατία) şi să fugi cât mai departe de mirosul putred de înapoiere.
Dacă m-aş fi născut în 500 BC aş fi emigrat la Atena.
Dacă m-aş fi născut în 100 BC aş fi emigrat la Roma.
Dacă m-aş fi născut în 1500 AD aş fi emigrat la Florenţa.
Dacă m-aş fi născut în 1600 AD aş fi emigrat la Haga.
Dacă m-aş fi născut în 1700 AD aş fi emigrat la Paris.
Fiind născut după 1776 AD am emigrat în America.
Alegerea a fost simplă, America e fruncea. Când am sosit, n-am avut nici un dubiu. America era la apogeu. Am prins doi ani de Clinton, şi cum însuşi Bill spunea: we were "fortunate to be alive at that moment in history". Niciodată în istorie n-a existat atâta prosperitate. Din aceea perfect sănătoasă, nu de genul din Qatar construită doar pe norocul chior de a avea petrol sub sandale. Totul mergea strună.
Dar ce face invidia din om? Îl transformă în animal primitiv. Ranchiuna pe succesul lui Clinton i-a făcut pe opozanţi să distrugă orbeşte tot ce fusese construit cu pricepere de democraţi: competenţă în administraţie, în finanţe şi afaceri publice. S-a înlocuit totul cu noţiunea vagă de values, doar pe motivul că şmecherul de Bill a stropit-o pe domişoara Monica cu nişte zigoţi pe rochiţă. So what? ar zice un om cu scaun la cap. Mă bate gândul că evangheliştii chiar nu fac sex oral (că nu-i scris în Biblie, deci nu e dar de la Dumnezeu). Aşa se explică şi încrâncenarea lor. Dar mai ales ura. Tot timpul am simţit sub toată fanfaronada lor cu values o ură mocnită şi parşivă. N-am să pot face parte din tabăra lor niciodată. E prea multă ură în ei oricât îi învaţă Biblia să-şi iubească aproapele.
Şi-apoi a venit George W. Slobodan Bush. An după an a terfelit în picioare simbolul lumii moderne. Are aceleaşi realizări ca şi Miloševič: a tranformat o ţară frumoasă şi prosperă într-o ruină. Folosind aceleaşi metode: frica de un inamic inexistent, naţionalism/patriotism găunos, incompetenţă, favoruri pentru prieteni arivişti şi corupţie.
Diferenţa: Iugoslavia nu era lider mondial.
Ca să-l citez pe John Stewart, parcă W a încercat cu tot dinadinsul să rămână în istorie nu numai ca cel mai prost preşedinte american, dar chiar ultimul ("not only the worst, but maybe the last"). Să ne ţinem răsuflarea în ultimele 3 luni de mandat, poate se abţine să mai producă vreo calamitate. Probabilitatea e mică, fiindcă nu a mai rămas mare lucru de distrus, dar nu e zero. Cel mai mare păcat e că a distrus un simbol: America însemna ceva, la care întreaga lume se uita cu admiraţie (mai ales eu, filoamericanul).
Şi când totul părea căzut într-o rână în şant, America s-a deşteptat: a dat un exemplu simbolic că e în continuare fruntea, cu toţi paşii înapoi făcuţi în ultimii opt ani. Un preşedinte mulatru va conduce cea mai puternică ţară din lume. Ales pe criteriul cel mai simplu şi sănătos: e cel mai bun. Un preşedinte reprezentând o minoritate de doar 10% din populaţie.
Când Franţa va alege un preşedinte berber, Spania un prim ministru basc, sau România un preşedinte maghiar vor putea înţelege europenii semnificaţia alegerilor de ieri? Credeţi că sunt în stare?
Până la proba contrarie, America rămâne nu numai tărâmul făgăduinţei, dar şi al toleranţei.
joi, 9 octombrie 2008
The root of all evil
PO: Blogs? What the hell... I mean... come on... they're all like... I don't know...
Shut up bloggers, I totally hate you.
LB: That was your opening statement?!?!?!
PO: No, your honor, that was blogging.
See, the average blog is nothing more than a collection of pointless personal minutia and pictures of the blogger's cat dressed as Harry Potter. And suspiciously camouflaged links to a certain 1980s Rick Astley music video.
Bloggers are the root of all evil because they have reduced us to a first draft culture. Even something as meaningless and trivial as a ... as a wedding has a rehearsal. And yet these bloggers think that their unfiltered brain leakage is somehow changing the world. Well, it is, your honor, for the evil...er.
LB: Ultimate fighting or blogging? Which causes more brain leakage? When I think about it my teeth want to reach back and eat my brain.
Legenda:
LB = Lewis Black
PO = Patton Oswalt, the man with high self-esteem and low center of gravity.
Shut up bloggers, I totally hate you.
LB: That was your opening statement?!?!?!
PO: No, your honor, that was blogging.
See, the average blog is nothing more than a collection of pointless personal minutia and pictures of the blogger's cat dressed as Harry Potter. And suspiciously camouflaged links to a certain 1980s Rick Astley music video.
Bloggers are the root of all evil because they have reduced us to a first draft culture. Even something as meaningless and trivial as a ... as a wedding has a rehearsal. And yet these bloggers think that their unfiltered brain leakage is somehow changing the world. Well, it is, your honor, for the evil...er.
LB: Ultimate fighting or blogging? Which causes more brain leakage? When I think about it my teeth want to reach back and eat my brain.
| Lewis Black's Root of All Evil | ||||
| Ultimate Fighting vs. Bloggers - Opening Statements | ||||
| ||||
Legenda:
LB = Lewis Black
PO = Patton Oswalt, the man with high self-esteem and low center of gravity.
luni, 29 septembrie 2008
Joaca de-a Pac-Man
Băncile se joacă de-a Pac-Man.
Oare în burta cărui muţunache cu gura mare vor poposi banii noştri?
JP Morgan a păpat pe Bear Stearns.
Bank of America a păpat pe Merrill Lynch.
Statu' a păpat pe Fannie Mae, Freddie Mac, AIG.
JP Morgan a păpat pe Washington Mutual.
Mama dracului i-a păpat pe Lehman Brothers.
Citibank a păpat pe Wachovia.
Goldman Sachs şi Morgan Stanley şi-au schimbat părul şi au promis că şi năravul.
Şi cine supervizează tot balamulcul? Paulson, care a făcut carieră exact în şmenul numit investment banking. Acum vine el călare pe cal alb să ne salveze de balaurul cu patru capete cu acelaşi nume (din care n-au mai rămas decât două, şi acelea cu Alzheimer).
Păi, cum zicea bunicu', "futu-l în cur pe mă-sa", laşi lupul să păzească oile?
M-am dus vineri pe la bancă, să le dau bună-ziua, să văd "cum le mai merge biznisu'" (o formă mai voalată a variantei mai directe "WTF is going on?!"). Nici o grijă, stăm mai bine ca niciodată. Şi în plus, nu lasă guvernu' să cadă a patra bancă din ţară... Uite tocmai propoziţia asta mi-a dat de gândit: ce nevoie era să vorbească de cădere când ei stau aşa de bine?
La prima oră a dimineţii, solida bancă de pe locul 4 în ţară nu mai exista. A fost păpată de a doua.
Jocul ăsta de-a pac-man nu se poate juca orbeşte. Tre' să ai grijă ce înghiţi. O pară e bună de înghiţit, îţi dă o viaţă în plus. Dar poţi înghiţi şi un rahat împuţit în formă de prună care-ţi termină toate vieţile. Ce s-a întâmplat cu Wachovia e o combinaţie: au înghţit o pară mălăiaţă (Golden West) care s-a transformat în rahat împuţit pe traseu (spre jejun). Acuma i-a păpat Citi cu totul. Citi?!!?? Păi, ei să digere para scofâlcită şi s-o facă smaragde şi rubine?? Ei înşişi sunt o uriaşă pară scofâlcită.
WTF?
Oare în burta cărui muţunache cu gura mare vor poposi banii noştri?
JP Morgan a păpat pe Bear Stearns.
Bank of America a păpat pe Merrill Lynch.
Statu' a păpat pe Fannie Mae, Freddie Mac, AIG.
JP Morgan a păpat pe Washington Mutual.
Mama dracului i-a păpat pe Lehman Brothers.
Citibank a păpat pe Wachovia.
Goldman Sachs şi Morgan Stanley şi-au schimbat părul şi au promis că şi năravul.
Şi cine supervizează tot balamulcul? Paulson, care a făcut carieră exact în şmenul numit investment banking. Acum vine el călare pe cal alb să ne salveze de balaurul cu patru capete cu acelaşi nume (din care n-au mai rămas decât două, şi acelea cu Alzheimer).
Păi, cum zicea bunicu', "futu-l în cur pe mă-sa", laşi lupul să păzească oile?
M-am dus vineri pe la bancă, să le dau bună-ziua, să văd "cum le mai merge biznisu'" (o formă mai voalată a variantei mai directe "WTF is going on?!"). Nici o grijă, stăm mai bine ca niciodată. Şi în plus, nu lasă guvernu' să cadă a patra bancă din ţară... Uite tocmai propoziţia asta mi-a dat de gândit: ce nevoie era să vorbească de cădere când ei stau aşa de bine?
La prima oră a dimineţii, solida bancă de pe locul 4 în ţară nu mai exista. A fost păpată de a doua.
Jocul ăsta de-a pac-man nu se poate juca orbeşte. Tre' să ai grijă ce înghiţi. O pară e bună de înghiţit, îţi dă o viaţă în plus. Dar poţi înghiţi şi un rahat împuţit în formă de prună care-ţi termină toate vieţile. Ce s-a întâmplat cu Wachovia e o combinaţie: au înghţit o pară mălăiaţă (Golden West) care s-a transformat în rahat împuţit pe traseu (spre jejun). Acuma i-a păpat Citi cu totul. Citi?!!?? Păi, ei să digere para scofâlcită şi s-o facă smaragde şi rubine?? Ei înşişi sunt o uriaşă pară scofâlcită.
WTF?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)