joi, 25 iunie 2009

Pariu la nervi

În iarna lui 2006 am avut o dispută prietenească cu un alt chibiţ. Subiectul era "fotbalul american". În ghilimele, fiindcă e joc de cuvinte: adică fotbalul european (soccer) în America. Interlocutorii (doi la număr) m-au enervat cu condescendenţa lor, care nu mai e de actualitate: care va-să-zică americanii nu ştiu fotbal. Propoziţia a fost adevărată până de curând, dar nu mai este valabilă. Bineînţeles, mi-au dat cu tifla. Dar fără alte argumente decât cele fumate şi obosite. Realitatea e că n-aveau de unde să aibă pulsul revoluţiei care câştigă teren de partea asta de ocean. Controversa s-a încheiat cu un pariu: eu am zis că n-o să le vină să creadă când americanii vor deveni curând o forţă în fotbal, ba chiar m-am hazardat să susţin că vor câştiga Campionatul Mondial înaintea Spaniei. Ei bineînţeles au zis că-s dus cu pluta.

Acum e drept că mi-am ales Spania cam riscant. Am căzut şi eu în păcatul de a generaliza (ca inducţia matematică a inginerilor): spaniolii au reputaţia că sunt talentaţi cu carul dar găsesc de fiecare dată o cale să piardă când te aştepţi mai puţin. Între timp, Spania a scăpat de maimuţa din spinare şi a câştigat europenele. Ba chiar a ajuns #1 în clasamentul FIFA: cea mai bună echipă din lume. Asta nu înseamnă ca am pierdut pariul, fiindcă Spania încă n-a câştigat Mondialele. Dar într-un fel am pierdut simbolic, fiindcă s-au scuturat de noţiunea de eterni loser-i. Oricum, pariul e în picioare şi ieri am făcut şi eu un pas mare înainte: SUA a bătut Spania la Cupa Intercontinentală, echipa nr.1 în lume, neînvinsă de 35 de meciuri (mai avea nevoie de unul singur pentru a bate recordul Braziliei).

Să mă întorc la dedesubturile pariului. Adică pe ce m-am bazat să mă hazardez la aşa un pariu riscant. Nu e doar încăpăţânare prostească. Am avut trei motive clare (şi mari şi late în acelaşi timp) :

  1. La Campionatul Mondial de Juniori din 2007, americanii au fost cei mai buni. Mai buni ca Brazilia, mai buni ca orice echipă europeană. Argentina a câştigat titlul (fără Messi, doar cu Sergio Aguero), dar n-a jucat mai spectaculos. Americanii au făcut spectacol: 6-1 cu Polonia, 2-1 cu Brazilia, 2-1 cu Uruguay. Au pierdut inexplicabil cu Austria în sferturi, după prelungiri, deşi au scuza că au jucat în zece oameni şi cu portarul accidentat. La cotonogarii de austrieci era, pe atunci anonimul, Erwin Hoffer, care între timp ne-a bătut pe noi la Klagenfurt în primăvară. Deci i-am văzut (eram la o conferinţă la Berlin, dar lipseam câte două ore de la prezentări doar să-i văd în direct la TV). M-au lăsat cu gura căscată. Îl ştiam pe Freddy Adu, fiindcă fusese foarte intens mediatizat. Dar el e doar pseudo-american, fiindcă e născut în Ghana. În schimb Jozy Altidore, Sal Zizzo, Danny Szetela, Michael Bradley şi Gabe Ferrari, de care încă nu ştiam nimic, erau americani get-beget. Made in the USofA.
    Drept comparaţie, în echipa Braziliei jucau Alexandre Pato (geniu de 16 ani, acum titular la Milan), Luiz Adriano (care a dat gol pentru Şahtior în finala cupei UEFA anul acesta), Jo (încă o cupă UEFA cu ŢSKA Moscova în 2005, acum la Manchester City, partener cu Robinho), Willian (sic!, la Cornthians şi Şahtior, încă o cupă UEFA), Renato Augusto (Flamengo, Leverkusen), Leandro Lima (FC Porto). Toţi au în jur de 20 de ani acum, câţiva sunt deja vedete şi aproape sigur toţi vor deveni. Dar americanii "le-au dat clasă", cum se spune în cartier. Nici Uruguay-ul nu era de lepădat: Luis Suarez e acum cel mai bun de la Ajax, iar Cavani, Cardaccio şi alţii sunt şi ei extrem de talentaţi. Şi ei au simţit pe pielea lor că americanii nu mai erau ca pe vremuri: acum îi dominau la posesie, skills, stamină, etc. La toate.

  2. Nu numai naţionala are jucători buni, acum sunt puştani terifici de orice vârstă. Spun din experienţă proprie: joc într-o ligă de vară la NASA Langley. În timpul anului suntem doar bătrânii, veniţi din toate colţurile lumii, inclusiv sud-americani (brazilieni, argentinieni, columbieni), europeni (mulţi englezi şi scoţieni, italieni, ruşi), caraibieni (cei mai buni atleţi, din acelaşi material genetic ca Usain Bolt şi Merlene Ottey). Câţiva au jucat la club în tinereţe. Cel mai bun jucător (pe departe) se întâmplă să fie un american. Poate fi o excepţie. Ce confirmă regula e revoluţia care se produce vara ... când vin studenţii (de toate naţiile şi ei). Cei mai buni sunt puştii americani. Şi nu-s doar buni, sunt incredibil de buni: atletici, rapizi, posesie impecabilă, foarte inteligenţi, au viziunea şi ştiinţa jocului. Ai spune înnăscută, dacă n-ar fi antecedentele de lipsă de popularitate a soccerului în America. Cert esta că sunt născuţi, crescuţi şi şcoliţi aici. Nu ştiu de unde au învăţat deodată să joace, dacă chiar au antrenori buni, dar sunt foarte buni... şi foarte mulţi (vorba lui Lăpuşneanu către capul lui Moţoc, aflat încă pe gât).

    Concluzia mea: "viitor de aur ţara lor are" ... E tot o parafrază dar asta nu mai ştiu din cine.

  3. Ce s-a schimbat e şi faptul că nu numai rebuturile de la sporturile tradiţionale joacă soccer acum. Regula era că cei mai bine clădiţi fizic se duc la baschet, fotbal american, baseball, atletism. La soccer ajungeau nişte paţachine jalnice, de 1 metru 50, 50 de kg (alde Landon Donovan, Cobi Jones, DaMarcus Beasley, "starurile" generaţiei anterioare). Generaţia actuală are alte embleme. De exemplu Jozy Altidore: 1m85, solid, rapid, cu ce se cheamă swagger, joacă la Villarreal în La Liga (şi Champions League). Alt exemplu: Giuseppe Rossi, născut şi hrănit la ţâţa mamei lui în New Jersey, ajuns la naţionala Italiei (cel mai bun junior), trecut pe la Manchester United, acum coleg cu Altidore la Villarreal. Danny Szetela şi Sal Zizzo au şi ei peste 1.80. Szetela joacă la Brescia, Zizzo la Hannover. Oguchi Onyewu, un fundaş extrem de bun, are 1.92m şi e campion al Belgiei cu Standard Liège-ul lui Loţi Bölöni. Michael Bradley, fiul antrenorului (!, dar ajuns pe bune la naţională), are şi el 1.85, a fost golgheter la Heerenveen şi acum e la Borussia Mönchengladbach.

  4. În fine, ce m-a îndârjit cel mai tare împotriva celor doi prieteni a fost vederea lor îngustă cu care judecau: dacă americanii n-au jucat fotbal până acuma, n-or să joace niciodată. Uite că există contraexemple. Cel mai bun e chiar unul cu americanii: i.e. echipa lor de baschet. Dream Team-ul din 1992 şi reîncarnările ulterioare au dominat la Mondiale de când li s-a permis să aducă profesionişti. Până în 2002, the Dream Team avea 58 de meciuri, 58 de victorii, toate prin knock-out tehnic chiar înainte de începerea meciului s-ar putea spune. Nimeni nu-i făcuseră măcar să transpire puţin. Campionatul Mondial din 2002 urma să fie pentru prima oară în SUA, la Indianapolis. Pe atunci mă uitam şi eu la baschet, era vremea meciurilor Sacramento-Lakers (Kobe & Shaq în floarea vârstei). Înainte de turneu antrenorul Dream Team-ului, George Karl, a dat un interviu. Printre altele l-au întrebat despre invincibilitate. Karl a spus atunci că se teme că o să piardă. Reporterii au fost puţin amuzaţi, dar păreau că pot trece cu vederea: e doar o afirmaţie tipică în era de political correctness, nu poţi să fii condescendent la adresa adversarilor şi poate că vroia cumva să se justifice că slujba lui, deşi cea mai uşoară din lume (cine n-ar fi vrut să antreneze Dream Team-ul? însemna un titlu de campion automat), nu era chiar sinecură. Asta până când Karl a spus de cine îi e frică: ... de Argentina! La faza asta reporterii chiar s-au amuzat copios. Argentina ?!! Good joke, dude! Argentina who ? Argentina Brangelina ? În baschet Argentina era zero tăiat în patru. Toată lumea se gândea la Iugoslavia, Lituania, Franţa, Croaţia. În America de Sud mai era Brazilia care nu-i lăsau pe argentinieni să se califice la nimic. Da Karl ştia ce ştia: Argentina i-a bătut în grupe: prima echipă din istorie care a bătut Dream Team-ul. Argentinienii au ajuns în finală (pierdută nedrept cu Iugoslavia în prelungiri), iar americanii au mai pierdut de încă două ori la Indianapolis: cu Iugoslavia şi Spania. Deci n-a mai râs nimeni dupa Mondiale. Karl a avut gură de profet. Iar acum toţi au auzit de Manu Ginobili, Fabricio Oberto, Luis Scola, Carlos Delfino şi Andrés Noccioni.

    Aşa aş vrea să am şi eu gură de profet cu "fotbalul american" (a.k.a. fotbalul strămoşesc pe meleagurile americane).


PS: Cele trei motive clare au fost patru :) Dar tot clare, mari şi late ...

marți, 23 iunie 2009

Re-tweeting? WTF?

Re-tweeting?

Cât de departe poate ajunge procrastinarea?
Acum doi ani, blogurile erau simbolul superficialităţii.
Apoi a apărut Twitter, adică blogging pentru leneşi.
Iar acum Re-twitting? Totul se rezumă la a re-trimite tweet-ul altcuiva, fără nici o contribuţie personală.

CNN scrie:

Retweeting, represented on Twitter with the symbol "RT," means a user has taken someone else's tweet -- or message -- and copied part or all of it. The original author is often credited through the convention "@username," although sometimes the true source gets lost as messages spread further.

Apart from being used to share amusing links such as Taylor's video, retweeting has taken on a powerful role in political activism.


Twitter a fost prezentat cu surle şi trâmbiţe pe coperta TIME de săptămâna trecută, drept mijloc mediatic "revoluţionar". Îmbucurător a fost că Cititorii TIME nu au avut absolut nici un comentariu pozitiv la adresa articolului. E semn că am depăşit limitele ridicolului. Dar cine se mai oboseşte să citească articole scrise pe hârtie?

În urmă cu câtva timp, am remarcat faptul că ziarele româneşti, pe care le mai citeam din când în când, nu mai produc nimic, doar preiau ştirile de pe agenţii şi le traduc (de cele mai multe ori din topor, bineînţeles). Dar fenomenul nu se limitează doar la lumea a treia. Televiziunile americane au devenit la fel de inepte. CNN nu mai face comentariu politic aproape deloc, doar iroseşte timp citind e-mailuri de la spectatori, şi acum şi tweet-uri. Odată cum Tim Russert a dispărut şi specia rară de jurnalist TV adevărat. Tot norodul se pricepe acum.

Păi hai s-o dăm în moaşă-sa...

PS: Mă întreb dacă la anul o să ne gândim cu nostalgie la vremurile când lumea mai dădea un retweet ... Oare ce urmează?

luni, 5 ianuarie 2009

Langue de bois

Un articol menit pentru 22 decembrie...

Le-am cerut de curând celor de la human resources să dea un răspuns ambiguu unui catindat, ceva în limbaj avocăţesc "de lemn" le-am zis, ca să mai avem timp de gândire o săptămână. S-au uitat la mine destul de pătrat: nu ştiau ce fel de limbă e limba de lemn. Pentru aducere aminte, cea mai reprezentativă mostră ar fi un articol din "Scânteia".

A scrie un articol la "Scânteia" era cel mai simplu lucru din lume (la concurenţă cu rubrica meteo în San Diego). Nu doar forma era fixă ci chiar şi conţinutul era aproape neschimbat, mai ales la "editoriale"..

Elemente "impuse" (liber alese nu se găseau):
  • Ne exprimăm adeziunea totală...
  • Ne angajăm cu toată fermitatea să apărăm cuceririle revoluţionare ale întregului nostru popor, integritatea şi suveranitatea României socialiste, exprimându-ne în acelaşi timp convingerea că poporul român, strâns unit în jurul partidului, al secretarului său general, va face totul pentru înfăptuirea neabătută a hotărârilor celui de-al n-lea Congres.
  • Partidul, întregul popor sînt mobilizaţi pentru a realiza în mod exemplar sarcinile ce ne revin în acest an şi în întregul cincinal.
  • Am urmărit cu emoţie cuvîntarea secretarului general al partidului, preşedintele republicii, tovarăşul n.c., la posturile de radio şi televiziune, şi doresc să-mi exprim totala adeziune ...
  • ... pentru edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, pentru înfăptuirea hotărîrilor şi obiectivelor stabilite la cel de-al n-lea congres...
  • ... spirit muncitoresc, revoluţionar ...

Din discursul tipic al conducătorului iubit:
  • Dragi tovarăşi şi pretini, cetăţeni ai muncipiului X..,
    Doresc în primul rând să vă adresez dumneavoastră, participanţilor la această mare adunare populară, tutulor locuitorilor muncipiului X, un salut călduros, rrevolţionar, împreună cu cele mai bune urări! [aplauze şi urale prelungite; se scandează "Uraa! Ceauşescu - România, stima noastră şi mândria!"].
    Doresc, de asemenea, să adresez mulţumiri iniţiatorilor şi organizatorilor acestei mari manifestări populare, considerând aceasta ca o expresie a hotărârii întregului nostru popor de a acţiona cu toată puterea, în strânsă unitate, în jurul partidului, pentru apărarea independenţii, integrităţii şi suveranităţii României.
  • În încheiere doresc să exprim convingerea conducerii noastre de partid că toate organele şi organizaţiile de partid, toţi comuniştii, începînd cu cei care ocupă munci de conducere, nu vor precupeţi nici un efort pentru realizarea hotărârilor Partidului Comunist Român.